Între cele mai recente două lungmetraje de ficţiune regizate de Aki Kaurismäki (Le Havre şi Toivon tuolla puolen/ Cealalată parte a speranței) există cel puţin cîteva similitudini importante care declanşează naraţiunea. În portul unui oraş occidental, cîte un emigrant ajuns acolo ilegal, fără acte, îşi face intrarea într-o societate care îl tratează rece. Norocul fiecăruia (un băieţel african şi un tînăr sirian) constă în bunătatea unor oameni corect intenţionaţi, aflaţi, la rîndul lor, într-un moment de cumpănă al existenţei lor terne, plate, nespectaculoase.
Kaurismäki e un maestru al deconstrucţiei dramatice: actorii lui joacă sec, aparent fără să se implice, păstrează distanţa în aşa fel încît numeroasele cadre fixe, destul de largi, care îi cuprind, duc la o conştientizare permanentă că avem de-a face cu un film, că privim la viaţă. Lucrurile pe care le inserează regizorul finlandez sînt parte a unui construct al cărui discurs este nedisimulat. Kaurismäki îşi face cunoscută poziţia încă de la început, cînd Khaled (Sherwan Haji) este surprins într-un container plin de cărbuni. Tacticos, iese de acolo, se informează (fără grabă, cu o oarecare siguranţă de sine dată de experienţele grele prin care a trecut pînă în acest moment; el poartă cu sine o istorie frămîntată de război şi de nenumărate pierderi; e o istorie care va ieşi încet la iveală, va fi decantată verbal de Khaled), apoi merge la gară, unde achită o taxă pentru a face un duş. E şi un gest simbolic: se spală de tot ce a pătimit pînă atunci, în speranţa unei vieţi mai bune. El priveşte spre viitor.
Kaurismäki se poziţionează de partea lui Khaled (şi, în general, de partea emigranţilor care au pierdut tot la ei în ţară şi caută refugiu în Europa capitalistă, curată, ordonată, civilizată). Îl prezintă pe acesta în ipostaze onorabile, aşa încît să reiasă că are un cod etic solid. La un moment dat, Khaled (îşi) recunoaşte că viaţa lui nu contează, că îşi investeşte toată energia personală în (re)găsirea şi protejarea surorii lui, singura rudă care i-a mai rămas. Observăm deci o contopire cu viaţa lumii, el nu mai contează ca individ, ci doar luat în flux(ul) social. Sora lui – dorinţa de a o găsi, de a o vedea în siguranţă – e ţelul ultim, lucrul care îi mai face inima să bată.
Pentru a-şi întări poziţia ideologică (Kaurismäki are păreri de stînga, e în favoarea unei atitudini sociale, doreşte egalitate între indivizi – poziţie pe care ştie să şi-o argumenteze cinematografic în mod echilibrat), finlandezul gîndeşte mereu acţiunile din film în doi paşi: prezintă o situaţie (sirian ajuns în Helsinki, care caută refugiu şi încearcă să se subordoneze regulilor locale), apoi o răstoarnă în aşa fel încît să se întîmple lucrul mai puţin aşteptat (de obicei, variantele sînt doar două, una probabilă şi o alta improbabilă, aceasta din urmă fiind de obicei cîştigătoare). E cauza pentru care lucrurile pornesc dintr-un punct şi au o traiectorie ciudată, unică, nesperată (nu neapărat fericită, ci mai degrabă umană, unde cîteodată binele se confundă cu răul). Putem asemăna această manieră narativă cu un telefon fără fir în cadrul căruia, tot timpul, lucrurile se schimbă rapid şi neaşteptat. O estetică a aleatoriului. Această elasticitate a gîndirii îl ajută pe Kaurismäki să îşi consolideze un stil special, recognoscibil (asemănător lui Roy Andersson: absurd, aparent ilogic, detaşat, apăsător – sau nepăsător?). Finlandezul se înscrie astfel în tradiţia cinemaurilor naţionale europene (francez, suedez – nordic, în fapt), care vorbesc despre oameni oarecare, aflaţi mai mult sau mai puţin într-un punct interogativ. E un cinema al poveştilor minore, care – scoase astfel în faţă – ajung să conteze.
Pe lîngă drama lui Khaled, Kaurismäki găseşte balansul potrivit prin introducerea lui Wikström (Sakari Kuosmanen), un sexagenar care îşi părăseşte nevasta alcoolică (printr-un gest cît se poate de grăitor: îi lasă inelul şi cheile pe masa unde aceasta bea şi fumează, iar ea, impasibilă, ia verigheta, o pune fără emoţie în scrumiera plină şi îşi stinge ţigara pe acest aur care stă să se topească sub povara lipsei de comunicare dintre cei doi). Un cadru simplu, cu totul secat de dramatism, unde cuvîntul e inexistent pentru că nu e necesar nimănui şi pentru că maniera lui Kaurismäki e una profund cinematografică: imaginea ia locul propoziţiei rostite. Wikström îşi vinde afacerea, îşi joacă toţi banii într-o mînă de poker şi, cîştigînd inexplicabil, achiziţionează un restaurant sordid, cu nume fals-pompos, de bîlci (halba de aur), al unui deja fost proprietar care ia banii numerar şi-i înfundă în buzunarul sacoului, urcă într-un taxi spre aeroport şi pleacă fără a se mai întoarce. Iată, unii vin, alţii fug. Flux continuu al căutării izbăvirii.
Lumea lui Kaurismäki e una a contrastelor puternice, a oamenilor care nu ştiu de glumă şi care parcă şi-au pierdut ultimul dram de plăcere. Ei fac lucrurile mecanic, nu mai trăiesc cu adevărat. Chiar şi fanaticii naţionalişti (care şi-au scris stîngaci pe spatele gecilor armata salvării finlandeze) îl urmăresc pe Khaled nepregătiţi, ei reprezintă imaginea-reflex a celor care credeau (doar) în ţara lor şi mai aduceau în discuţie şi cîte un argument pentru această atitudine (xenofobă). Ei îl urmăresc deci pe acest nonerou sirian ajuns întîmplător în Finlanda şi vor să îl sperie, apoi să îl bată, într-un final, să îl omoare. Dar acţiunile lor devin tot mai molatice. La fel ca iniţiativele stîngace, de resuscitare a restaurantului, pe care Wikström le pune la cale cu angajaţii lui. Parcă nimic nu merge în această societate. Parcă toată lumea şi-a pierdut nervul, dorinţa de a realiza ceva. Ţara funcţionează încă din elanul generaţiilor trecute. E o derulare în ralanti.
Fără să fie o capodoperă (Kaurismäki a repetat în intervenţii publice, dar mai mult ironic, că el nu ştie să facă filme mari, că şi-a dat seama de asta la începutul carierei şi, în consecinţă, încearcă să documenteze realitatea, ceea ce pentru el e de ajuns), Toivon tuolla puolen are calitatea unui demers onest (sigur pe propriile mijloace, filtrat ideologic de realizator, dar fără să fie ostentativ), care invită deschis la o discuţie legată de felul cum (ar trebui să?) ne raportăm la oameni sfîrşiţi, sfîşiaţi: fie aceştia emigranţi care fug de război sau conaţionali sictiriţi. Pentru stil şi tematică, proiectul a primit, anul acesta, Ursul de Argint la Berlin.