Teren de joacă, r. Bartosz M. Kowalski
Competiția din acest an a TIFF-ului clujean se anunța drept cea mai riscantă și mai pe muchie dintre cele recente, după spusele directorului artistic al Festivalului, Mihai Chirilov. Însă una e să ai o selecție curajoasă, cu totul altceva e gustul juriului: palmaresul e călduț-prudent, două-trei dintre cele mai interesante titluri au rămas cu totul pe dinafară, în vreme ce alte filme, mai „oportune“ sau mai ușor de digerat, au încasat premii pe care nu cred că le merită.
În cei 16 ani de existență, Festivalul Transilvania a dobîndit o serie de obiceiuri care ușurează semnificativ orientarea publicului prin programul de peste 200 de filme – printre ele, după știrea mea, nu se numără, însă, o conferință de presă a juriului, în care să se explice (dacă e cazul) alegerile făcute: premianții de la categoriile importante au pur și simplu parte de proiecții suplimentare în ultima zi și-atît. Nu e, firește, vina organizatorilor că nu există în presa noastră un „barometru“ de genul celui ținut de Screen International la Cannes, pe toată durata festivalului (cotații ale criticilor și ale jurnaliștilor acreditați și clasamente intermediare/alternative întocmite în baza acestora). Astfel, de pildă, una dintre primele întrebări puse lui Nanni Moretti, președintele juriului din 2012, a fost legată de „șuntarea“ excelentului Holy Motors, regizat de Leos Carax.
Cel puțin în privința Trofeului Transilvania, însă, nu pare să existe vreo controversă: Familia mea fericită (regia: Nana Ekvtimishvili și Simon Gross) e propulsat de o senzațională actriță (Ia Shugliashvili) în rolul unei mame trecute de prima tinerețe, care hotărăște că e cazul să plece de-acasă și să lase în urmă soț, părinți, copii și-un ginere. O dramă cu instrumente mai rar folosite – tandrețea, umorul și muzica –, Familia mea fericită e un comentariu subtil asupra statutului femeii în societățile tradiționale (reuniunea de familie la care se discută „fuga de-acasă“ le va aminti românilor de Sieranevada, între altele). Ia Shugliashvili își înzestrează eroina – decisă să nu dea înapoi, în ciuda presiunilor ori a șantajului emoțional – cu o demnitate calmă și atașantă, care „se traduce“ în același fel la Kuala Lumpur, în New York sau la Cluj. Filmul evită cu succes tezismul, stridențele, judecățile grăbite: plecarea „mamei eroine“ care s-a neglijat vreme de vreo trei decenii pare cel mai firesc lucru din lume.
Juriul și spectatorii au fost una-n cuget și-n simțiri în privința lungmetrajului islandez Piatră pe inimă, cîștigător al Premiului Publicului și al Premiului pentru Cea mai bună regie. Cu o temă – trezirea sexualității în împrejurări potrivnice – îndelung și insistent tratată, inclusiv în filme superioare, premiate în edițiile trecute ale TIFF-ului (Vrăbii, Noi albinosul), Piatră pe inimă lasă impresia unui lungmetraj indie/arthouse ușor de plăcut, dar și mai ușor de uitat. Ceea ce nu se poate spune despre Premiul Special al juriului, însă din alte motive: Tărîmul binecuvîntat urmărește idila homosexuală a unui muncitor român la o fermă din nordul Angliei: o face cu întreaga gamă de clișee a comediilor romantice – nici unul nu lipsește! –, dar cu gravitatea bățoasă a unui scenariu care combină mimetic drama realist-naturalistă, povestea de dragoste și – în cîteva momente – comedia ușurică: întregul nu reușește sub nici o formă să fie suma părților sau să o depășească.
Greu de înțeles, deci, cum au fost lăsate baltă australianul Tortura (Hounds of Love), un thriller psiho-sexual fără un gram de grăsime pe el (dar cu un final, e drept, edulcorat și excesiv de sentimental), amuțitorul Teren de joacă, al polonezului Bartosz M. Kowalski, o actualizare cu mînă extrem de sigură a Funny Games-ului hanekenian, cu doi puștani de clasa a șasea dătători de angoase, sau inclasabilul Simularea (regia: Abed Abest), critică socială, politică și de moravuri extrem de nuanțată, folosind scenografia pop-art și dialogurile cu ritm îndrăcit, tarantinesc de-a dreptul, pentru a avertiza asupra consecințelor totalitarismului. În lipsa explicațiilor, din motivele expuse mai înainte, nu ne rămîne decît să căutăm filmele: o parte dintre ele rulează la Cinematograful bucureștean „Elvire Popesco“, în prima săptămînă de după TIFF, altele sper să ajungă și în programul normal al cinematografelor noastre.
Două vorbe, în grabă, și despre Zilele Fimului Românesc de la Cluj: cîteva dintre cele mai așteptate lungmetraje de ficțiune ale anului (Un pas în urma serafimilor și Soldații. O poveste din Ferentari, printre ele) au ales să-și caute norocul prin alte părți. Drept urmare, documentarele au luat caimacul producțiilor autohtone la această ediție a TIFF-ului: premise interesante au și Ouăle lui Tarzan (regia: Alexandru Solomon), și Planeta Petrila de Andrei Dăscălescu (Premiul Publicului la Zilele Filmului Românesc), și Ultimul căldărar (regia: Cosmin Bumbuț și Elena Stancu). Țara moartă, eseul lui Radu Jude, reconfirmă apetitul acestuia pentru polemică și pentru investigarea onestă a trecutului comun. Însă filmul pe care trebuie să-l vedeți, indiferent de mijloace, este Procesul de Ileana Bîrsan și Claudiu Mitcu: povestea imposibil de lămurit a unei confruntări frontale cu sistemul judiciar din România – un condamnat pentru crimă își clamează insistent nevinovăția – se transformă, sub ochii uluiți ai spectatorului, în discurs meta despre căutarea îndîrjită a adevărului și despre căderea dureroasă în gol atunci cînd constați că adevărul refuză să se lase găsit. Un film nu numai necesar (mai ales pe fundalul dezbaterilor aprige din societate despre amnistie și grațiere), ci și obligatoriu.