În 2002, eseistul american Tony Judt observa că „Sfîrșitul comunismului a însemnat, aproape pretutindeni, o recîștigare a memoriei. În cele mai multe cazuri, procesul a început cu glorificarea vremurilor de dinaintea comunismului, pentru a lăsa loc, treptat, unei dezbateri mai nuanțate a punctelor sensibile din trecutul național, a acelor teme pe care atît comuniștii, cît și naționaliștii le-au trecut, îndeobște, sub tăcere. […] În România, discuția abia dacă se poate spune că a început“ (Tony Judt, România: la fundul grămezii. Polemici, controverse, pamflete, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 42).
Cu toate acestea, la dată respectivă apăruseră deja – sîrnind un imens vuiet – atît volumul Istorie și mit în coștiința românească (1997), cît și, doi ani mai tîrziu, manualele alternative de istorie, elaborate în conformitate cu programa ministeriatului Andrei Marga, depășind vechea concepție naționalist-excepționalistă printr-o abordare de tipul istoriei civilizației. Scandalul a fost uriaș, atingînd cote de isterie națională și, în cazul respectiv, devenind vîrful campaniei propagandistice a PSD de recuperare a puterii politice și a celei simbolice, campanie care a culminat cu învingerea în alegerile din anul 2000.
Dacă însă scandalul manualelor alternative s-a încheiat cu interzicerea prin ordin ministerial a manualului de istorie pentru clasa a XII-a de la Editura Sigma (caz unic în România postcomunistă, unde pînă și Mein Kampf circulă liber pe piața de carte), asupra cărții lui Lucian Boia nu s-a putut interveni cu egală promptitudine și duritate. De atunci încoace cartea s-a tradus în mai multe limbi, a fost scoasă ediție după ediție (în 2000, în 2002, în 2006, în 2010 și în 2011), ajungîndu-se astăzi la o reeditare jubiliară de mare ținută (Editura Humnitas, București, 2017, 500 p.): cu supracopertă și copertă cartonată, conținînd numeroase reprezentări imagistice, unele mai puțin cunoscute, iar altele apărînd probabil pentru întîia oară într-o carte (cum este cazul fotografiilor lui Marius Amarie după cîteva exponate de la Muzeul Național de Istorie a României: coroanele regale și sceptrul regelui unificator al tuturor românilor, Ferdinand I, proiectate de Costin Petrescu). Deși s-a scris o recenzie de dimensiunile unui volum – reeditat, și acesta, dar numai o dată pînă astăzi – pe seama cărții lui Boia, vocea istoricului nu a fost combătută cu mijloace administrative; ceea ce reprezintă un progres în năravurile oficiale posttotalitare românești, orice s-ar zice.
Cartea lui Lucian Boia este, probabil, cel mai mare succes românesc din domeniul în care s-a conturat, anume istoria istoriografiei. El constituie un exercițiu de luciditate critică la adresa reprezentărilor pe care istoricii români moderni și contemporani, în dorința lor de a contura o imagine a trecutului național coerentă și inteligibilă, sintetică și pregnantă, le-au produs, sacrificînd uneori complexitatea dubitativă a unor chestiuni pentru soluționarea lor tranșantă și plastică, bazată pe autoritatea proprie, pe fantezie sau pe verosimilitatea nedemonstrabilă, pur și simplu.
Nu multe istoriografii – și culturi europene – posedă un asemenea racursi critic la adresa eforturilor breslei istoricilor de a întemeia o cunoaștere asupra trecutului propriului popor și a propriei țări. În general, asupra proiecțiilor fastuoase ale maeștrilor genului se reflectează cu o mare condescendență, iar în fața autorității „monștrilor sacri“ mai degrabă se face o plecăciune decît să se rostească o interpelare. Atunci cînd o astfel de interpelare survine, totuși, ea este întîmpinată cu calm, politețea destinată maeștrilor de odinioară și înfăptuirilor lor motivate de o noblețe sufletească substituindu‑li‑se tacit, treptat, respectul acordat celor capabili să înțeleagă mai bine și să îndrepte lucrurile.
Nu la fel se petrec însă lucrurile la noi, unde istoria nu a fost, deocamdată – și nu este nici acum încă –, o simplă disciplină din panoplia științelor prezumate sau un simplu discurs despre trecut. Datorită bătăliilor politice și propagandistice în care evocarea strămoșilor, a tradițiilor diverse, care par chemate să legitimeze prezentul, istoriografia, la noi, este percepută în continuare ca un domeniu „sensibil“. În consecință, vizitarea critică a scrisului istoricilor noștri nu rămîne niciodată marginală, dezinteresată și determinată strict de impulsul de a cunoaște, de pasiunea aproximării adevărului accesibil, ci este, în continuare, suspectată, incriminată, executată de cercuri mai largi decît pur și simplu cele din interiorul breslei.
Concepția care a stat la baza elaborării lucrării lui Lucian Boia a fost exprimată simplu și cu claritate de autor: „Pe de o parte, istorie este istoria care a fost, istoria adevărată, istoria cea mare şi, pe de altă parte, istorie mai înseamnă nenumăratele noastre reprezentări şi ale generaţiilor succesive despre istoria care a fost. Iar aceste reprezentări nu au cum să fie identice cu istoria cea mare“ (Istoriile mele, p. 120).
Față de această unicitate a faptului petrecut odinioară și față de pluralitatea reconstituirilor, interpretărilor, emfatizărilor sau cenzurărilor, Lucian Boia vine cu convingerea – probată – că „prin recompunerea istoriei se petrece o simplificare, o deformare şi, atunci cînd miza e foarte importantă, un proces de mitologizare“ (Ibidem, p. 120).
În Istorie și mit în conștiința românească, Lucian Boia se ocupă de prima dintre cele două accepții ale cuvîntului „mit“ avute în vedere de istoricul Peter Burke. După cum spune acesta, „«Mit» este […] un termen ambiguu și este folosit […] în mod deliberat, în două sensuri diferite. Cînd istoricii de profesie se referă la «mituri», prin acestea ei înțeleg afirmații despre trecut pe care le pot dovedi ca fiind false sau în orice caz înșelătoare“ (Renașterea, Editura All, București, 1998, p. 9).
Nici cel de-al doilea sens invocat de istoricul englez nu este străin demersului lui Lucian Boia: „Un mit este o poveste simbolică despre personaje care sînt mai mari (sau mai negre, ori mai albe) decît în viața de toate zilele; o poveste cu morală și, în special, o poveste despre trecut, care este spusă spre a explica sau a justifica anumite stări de lucruri prezente. […] Povestea însăși explică și, în același timp, justifică lumea modernă. Este o poveste simbolică în sensul că descrie transformarea culturală în termenii metaforici ai trezirii și regenerării. Aceste metafore n-au doar un rol decorativ“ (Ibidem, p. 10).
În anii 1990, cînd România se reconstruia pe sine într-un sens democratic și pluralist, proiect radical diferit de România totalitară, revizitarea trecutului într-o manieră critică era imperios necesară. După cum spunea Adrian Marino în 1996, „O «nouă» cultură română – poate mai bine spus: regenerată, redefinită și reorganizată pe alte baze – nu este posibilă fără împlinirea unei condiții esențiale: contestarea, despărțirea și definirea limpede a unei soluții alternative la cultura oficială dominantă. Ea a fost expresia directă a vechiului regim totalitar, cu toate urmările sale esențiale în sfera culturii“ („Cultura oficială, cultura alternativă“, în Politică și cultură. Pentru o nouă cultură română, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 256).
Pînă la urmă însă, dincolo de confruntarea dintre nevoia de revizuire a mai vechiului stil al istoriografiei noastre și noile deschideri, crezul manifest al lui Lucian Boia merită reținut ca fiind cea mai potrivită încheiere a acestui articol: „Noi facem istorie! Încercăm să facem o istorie cît mai corectă, aşezată pe baze cît mai sigure şi care să se apropie cît mai mult de adevărurile trecutului. Eu, cînd fac istorie, fac istorie, nu fac patriotism!“ (Istoriile mele, p. 122).