O poveste şi un adevăr subiectiv care să încapă într-o frază – lungă, bine ritmată, cu ramificaţii atent controlate şi promisiuni de complexitate –, aceasta este, în linii foarte generale, schema jocului livresc căruia i se dedă naratorul micii istorii „ego-grafice“ din Aleea Zorilor – recentul experiment prozastic al lui Andrei Crăciun. Autorul e un tînăr jurnalist, iar cartea (un microroman, poate, dacă ţinem să încadrăm convenţional această confesiune-ficţiune) vine în prelungirea unui (sau odată cu un…) proiect jurnalistic legat de evoluţia – ori, mai precis, de decăderea, ruina şi toate celelalte… – în postcomunism a micilor oraşe industriale; care, notează Andrei Crăciun undeva, pe un blog, nu se mai pot salva decît prin cuvinte. Autorul însuşi a copilărit într-un astfel de oraş; şi miza demersului său recuperator – atît a celui jurnalistic, cît şi a celui prozastic – are, în parte, şi nuanţe subiective. Fireşti şi bine‑venite, de altminteri.
Cîteva flashuri de la sfîrşitul anilor ’80 – imagini din prima copilărie – precedă, în Aleea Zorilor, un flux dens şi destul de bogat de amintiri despre anii de după căderea comunismului. Perspectiva este, în cea mai mare parte a cărţii, aceea a copilului, într-un efort de recuperare a inocenţei privirii, cu puţine (strict necesare) inserturi ale vocii celui matur – un bărbat de 33 de ani, care îşi asumă lucid şi orgolios o condiţie de antierou: „acum, cînd scriu aceste rînduri, am pentru totdeauna treizeci şi trei de ani, eu nu am murit pe cruce, eu nu am întemeiat nici o religie […], eu nu am fost răstignit între tîlhari, eu nu o să mîntuiesc lumea“ (deşi chiar faptul că insistă asupra acestor detalii ar putea da, oarecum, de gîndit…). Ziarist (alter‑ego al autorului de pe copertă), vrea să‑şi comprime copilăria scursă între graniţele unui „ghetou proletar“ – către care priveşte însă nostalgic (sau „ostalgic“, cu un termen folosit după ’90 în legătură că schimbările din Est) – într-o carte scrisă, parcă, dintr-o suflare, prin developare şi juxtapunere de clişee fotografice, sudate de scurte intermezzo-uri cvasipoematice, nu fără o notă de patetism.
Strada copilăriei din cartierul periferic al unui orăşel comunist – şi apoi postcomunist – construit în jurul unei uzine unde, neoficial, se fabrică armament devine pretextul unei incizii destul de profunde pe corpul (atît de disputat, de altfel, în ultima vreme) al trecutului recent. Ruptura dintre anii resemnării – de dinainte de 1989 – şi anii deziluziei de după, aşa cum e percepută ea de un copil, reprezintă principalul punct de tensiune al acestei naraţiuni. Care, trebuie spus, nu se transformă nici un moment în eseu sau în glosă jurnalistică deghizat/ă în proză ficţională, ci prinde în textura sa, nefalsificate de o privire ideologiza(n)tă, situaţii de viaţă şi chipuri de oameni. Capătă astfel contur simpatica bonă Petruţa şi poveştile ei despre zmei care împrumută chipul şi obiceiurile oamenilor din cartier; vecinii de la bloc, cu vieţile lor mărunte şi cu micile sau marile scandaluri, peste care se aşterne tăcerea complice a celorlalţi; tovarăşii de joacă – Dig, Dop, Fluture, Mache şi Ducu –; meciurile de fotbal improvizate în cartier; nebunii oraşului (Miciurin şi boschetarul Alin); ţiganca Didine („mă cheamă Didine, dar e-ul e mut“), exclusa, exilată într-o cocioabă de la marginea oraşului; Popa Danciu, despre care se spune că face ţuică în cadă şi o vinde; sau doi tineri părinţi, profesori de matematică trimişi, în anii ’80, să trăiască într-un oraş de la marginea lumii.
Aleea Zorilor este, spuneam, şi o poveste despre tranziţia postcomunistă, despre „cealaltă viaţă a noastră“ („cînd oamenii începuseră să îşi piardă speranţa în frigiderele pe care le visaseră“), despre un oraş care moare lent, dar sigur, odată cu uzina ce sfîrşeşte prin a fi vîndută la fier vechi – evocarea acestei prăbuşiri e una dintre situaţiile în care naratorul ajuns la maturitate lasă deoparte masca inocenţei, strecurînd, în trecere, consideraţii amar-ironice: „proletarii au emigrat sau au înnebunit sau au murit, şi lor li s-a luat aleea, şi viaţa lor a fost mutilată, iertaţi-i că n-au avut şi ei inimile căptuşite cu cinism!“. Anii ’90 sînt anii în care „Dictatorul fugise de mult, Partidul Unic se spărsese în mai multe partide care toate îşi doreau să ajungă unice, dar nu mai ajungeau“, iar statuia unui comunist ilegalist mort în 1940 (Ilie Pintilie) e smulsă de pe soclu şi aruncată într‑un subsol al Casei de Cultură. Copiii îşi doresc adidaşi cu leduri, joacă, printre blocuri, lapte gros sau „cazemate“, urmăresc la televizor aventurile Ţestoaselor Ninja sau primele seriale difuzate la noi după Revoluţie (Sclava Isaura sau Dallas), adolescenţii oscilează între „depecharii“ cu alură de bătrîni şi „rockerii lui Cobain“, casetele audio înlocuiesc discurile (fiind depăşite la scurtă vreme de compact discuri), iar apariţia în oraş a primelor computere întredeschide ferestre către o altfel de lume. Pe terenul de fotbal improvizat între blocuri, „toţi voiam să devenim Walter Zenga, deşi cel mai bun portar al acelui timp era Rinat Dasaev, dar el era rus şi toţi ştiam că trebuie să-i urîm pe ruşi fiindcă din cauza lor nu am avut portocale“… Atmosfera de pauperitate, provizorat, derută şi deziluzie a tranziţiei izolează, retrospectiv, copilăria consumată pe Aleea Zorilor într-o zonă cvasimisterioasă.
Totul încape în aproximativ o sută de pagini (poate chiar mai puţin, dacă textul ar fi fost paginat altfel) şi, convenţional, într-o singură frază – care curge limpede, fără sinuozităţi de construcţie, fără divagaţii –, de la începutul pînă la finalul cărţii: „[…] această unică frază, pentru care nu cer să fiu judecat, nici înţeles, e dreptul meu să o scriu exact aşa cum îmi place, ea ar putea fi o poezie mai lungă, sau ar putea fi o scrisoare, sau ar putea fi chiar o dare de seamă, sau ar putea fi – şi chiar aşa şi este – o adeverinţă, o adeverinţă că m-am născut, am copilărit, am fost adolescent…“.
P.S.: Născut în 1983, Andrei Crăciun activează deja de mai bine de un deceniu în presa scrisă – între altele, şi ca jurnalist cultural –, interesat de o gamă diversă de probleme şi de subiecte, de la social şi/sau politică externă la comentariul fotbalistic. Şi-a adunat o parte dintre articole – mixaje de eseu, text publicistic şi observaţie de prozator – în două volume, Baricadele (Humanitas, 2014) şi Baricadele II (Herg Benet, 2016), consistente şi coerent asamblate, trădînd totodată opţiunea vizibil nostalgică pentru o gazetărie de şcoală ceva mai veche, din unghiul căreia textul de ziar şi textul literar sînt văzute, adesea, ca interferente. A publicat, de asemenea, un volum de poeme, nu suficient de semnificativ însă, Poezii pentru acea necunoscută (Herg Benet, 2015), şi două de proză scurtă (tot la Herg Benet): Pălăria albastră şi alte povestiri – instantanee cotidianist-absurdiste „traducîndu-l“ pe un Harms sau pe un Hrabal în limbajul erei Facebook – şi, anul acesta, Îndurabile (carte pe care nu am citit‑o încă).
Andrei CRĂCIUN
Aleea Zorilor
Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi,
2017, 120 p.