de-clic(k) / atelier deschis. Sfîrșitul și începutul istoriei

Am auzit spunîndu-li-se deja „les Marchants“, „Mergătorii“, adică membrii noii mișcări, deja istorice, La République en marche! Mișcare, generic spus, că partid, cel puțin deocamdată, nu prea e și poate nici nu va fi, tot așa cum (se tem mulți) nici parlamentul (Adunarea Deputaților), primenit în proporție de 75 la sută în urma acestor alegeri, nu va mai fi parlament în sensul de pînă acum: cu mari grupuri și familii politice, adică bazîndu-se pe o dinamică a partidelor. O mișcare, deci, care își spune chiar așa: „mișcare“, „în mișcare“, en marche. Genial, nu?

Așa cum noi nu ne vedem decît buricul, și la case mai mari – în cazul de față, Franța – se întîmplă la fel: toată lumea e concentrată pe evenimente – în cazul de față, marea secvență electorală care l-a făcut pe Macron președinte și mișcarea sa, aproape partid-stat –, creînd impresia că acestea ar avea o existență în sine: „Evenimentul“. Or, cel mai adesea, evenimentele nu sînt decît simptome, adică, semne fiind, stadii intermediare: cînd se produc, deja este prea tîrziu, „boala“ al cărei semn sînt e deja instalată, evenimentul ca atare fiind, de fapt, tocmai mișcarea, evoluția, mutația, în cazul de-acum al Franței mișcarea fiind formațiunea autointulată „mișcare“, „În mers“. Performativitatea acestei denumiri, care spune, declară, denunță, anunță ceea ce face, nefiind, tocmai de aceea, o denumire, fiind, de fapt, o non-denumire, o ne-definiție, mi se pare, o dată în plus, remarcabilă.

„Evenimentele“, „mișcări“ fiind, nu trebuie, de aceea, interpretate static și „în sine“. Iată de ce, fără a forța bunul-simț, aș pune în legătură „evenimentul Macron“ și, mai ales, „mișcarea În Mișcare“ cu ceea ce se întîmplă, strict în momentul de față, la noi: nebuloasa sau ciudățenia PSDragnea-G(uvern)rindeanu. Și unul, și celălalt mi se par, ca evenimente care nu pot căpăta sens decît în corelație, unele prin altele, că anunță, semnalează, adică „performează“ și sînt niște exasperări ale democrației.

Încă de acum o săptămînă, după primul tur de scrutin al alegerilor parlamentare din Franța, nu am putut să nu-mi aduc aminte, dacă tot am început să adun ani, de o broșurică din tulburea și tulburata primăvară 1990 a democrației românești, adică de un text care nu poate fi găsit, vai, pe net, dar care, la momentul respectiv, m-a făcut să scriu cu spume la gură în Contrapunct, ceea ce, iată, a avut darul să-mi fixeze „evenimentul“ în memorie.

Este vorba, deci, despre un text al lui Silviu Brucan, evident împotriva reapariției în special a partidelor istorice în noua viață politică românească, ce susținea că n-ar trebui să existe mai multe partide, că ar trebui să existe un singur partid – evident, Frontul Salvării Naționale (FSN) al lui Ion Iliescu –, iar democrația să fie una internă, intra-partid unic, prin facțiuni, grupuri, „expertize“ diferite etc. Ceea ce, mi-aduc aminte că am scris, în replică, între altele, constituia, pentru Brucan, o „mișcare“ nostalgică, niște adevărate „amintiri despre viitor“ provocate de faptul că, spre deosebire de alte partide comuniste din „comunismul istoric“, Partidul Comunist Român nu cunoscuse disidențe și facțiuni. Numai că Brucan se înșela în privința epocii.

Între timp, epoca s-a schimbat, de mai multe ori chiar, și ideea pre-democratică despre democrație a lui Brucan s-ar putea să devină actuală în post-democrație, în Franța „Macron-compatibilă“, de exemplu.

Căci toată lumea, comentatori și oameni politici, s-a întrebat în săptămîna dintre cele două tururi de scrutin: cum va arăta opoziția în noul parlament, cum vor arăta dezbaterile parlamentare, cînd partidele tradiționale au fost măturate de istoria „În Mers“?

Democrația trebuie să devină, deci, intra-partinică, așa cum dorea, negativ profetic, Brucan. Numai că, dacă este să corelăm cele două evenimente franceze într-unul singur, cele două părți ale acestui eveniment, adică, pe de o parte, absenteismul monstru și, pe de altă parte, majoritatea zdrobitoare, noul partid unic, s-ar putea ca exact cei care nu au votat să afirme, deplasînd-o, opoziția și, deci, democrația din parlament în stradă. Dacă parlamentul va fi anulat, opoziția nu va putea fi decît civică.

În Franța s-a întîmplat așa cum le-ar fi plăcut tehnocraților noștri să se întîmple, dar n-au fost capabili. Dar, în absența unei opoziții puternice, s-ar putea întîmpla ca la noi, partidul-parlament fiind obligat să-și pice singur, la o adică, propriul guvern.

Vom vedea. Repunerea istoriei „în mers“ este abia la început, și s-ar putea ca termenul franțuzesc marche să fie contra-„interpretat“ performativ și ca marș, manifestație etc. Să vedem atunci cine va mai marșa la o astfel de mișcare.