Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS) e, de 24 de ani, o amplă punere în scenă ce valorizează întreaga urbe și proximitățile ei, avînd protagoniști serii succesive de creatori așezați între copertele enciclopediilor teatrului recent. Printre miile de artiști care s-au exprimat estetic în cele peste 70 de spații ale Festivalului, anul acesta,
guest stars au fost, printre alții, Robert Wilson, Alvis Hermanis, Mikhail Baryshnikov, Philippe Genty, Rimas Tuminas.
„Peisajele interioare“ ale lui Philippe Genty (și Mary Underwood, companioana de viață și de creație) s-au revărsat în valuri succesive de imaginație în Taina sufletului. Toate caracteristicile distinctive care l-au impus pe artistul francez în atenția artistică a ultimei jumătăți de secol s-au regăsit în această producție cvasinonverbală, în care imaginea și mișcarea, onirismul și magia, surpriza și umorul se conjugă într-un fabulos dezvoltat de performeri sub ochii publicului. În cartea-jurnal cu același titlul, Paysages intérieurs (Actes Sud, 2012), Genty vorbește despre dimensiunea puternic autoreferențială a creațiilor sale, despre visele personale, pe care și le notează în fiecare dimineață, ca punct de plecare în operă. Introspecția, sondarea eului profund cu mijloacele artisticului, jonglarea cu perspectivele, cu proporțiile, cu prezența reală și imaginea video, marionetele ca dublu sau partener al interpreților, teatralizarea unor obiecte banale și învestirea lor cu însușiri estetice au generat uimire, vizualitate fluidă și afecte contagioase.
Robert Wilson s-a jucat teatral cu un text al camaradului său de avangardă clasicizată John Cage, Prelegere despre nimic. Scrisă la debutul anilor 1950, în zorii experimentalismului, lucrarea reafirmă interesul lui Cage pentru indeterminare, fragmentarism, reluare, pentru teme și zone neexplorate pînă atunci. Extrem de riguros, Lecture on Nothing e alcătuit din cuvinte și pauze, are o structură muzicală, avînd patru măsuri pe fiecare rînd și 12 rînduri pe unitate, într-un total împărțit în cinci. Ludic, Robert Wilson a construit din această „lectură“ un spectacol care-i aduce un tribut comemorativ lui Cage, reiterînd motive din inconfundabila stilistică scenică wilsoniană: abordarea plurifocală, repetitivitatea, lentoarea mișcărilor, videoportretele animate, raporturile dinamice dintre formă și conținut, în favoarea celei dintîi. Într-un dispozitiv scenic compartimentat de fîșii verticale de pînze cu înscrisuri caligrafice de jocuri de cuvinte și becuri atîrnînd, limbajul devine mediu performativ și încetează să mai fie transmițător de mesaje cu sens. Albul lăptos e culoarea dominantă, pe podea sînt răvășite pagini tipărite, totul mixează arte și decurge din premisa că „o discuție e doar un divertisment“, un performance epurat de sentimente, teatru conceptualizat.
Tot un omagiu generat de o puternică prietenie a fost și creația lui Alvis Hermanis, Brodsky/Baryshnikov (Noul Teatru Riga și Baryshnikov Productions). Celebritatea protagoniștilor (balerinul de altădată și poetul premiat cu Nobel, a cărui biografie a fost puternic contorsionată de autoritățile sovietice) a eclipsat ca PR contribuția lui Hermanis la realizarea acestui spectacol arhitecturat pe dualitatea artistică și umană Baryshnikov-Brodsky. Hermanis a amorsat tăcerile semnificative, gesturile, mișcările, rostirea live a poemelor de către Baryshnikov, replica pe voce înregistrată a celuilalt. Punțile prezent-trecut sînt cadrele de evoluție a sensibilității de tip artistic ce transpare într-un one-man show în care versul și spunerea lui, expresivitatea corporală, o scenografie evocînd plastic curgerea iremediabilă a timpului printr-o oranjerie art-nouveau, cîteva elemente de recuzită și alte cîteva efecte de ecleraj au ca misiune să transmită publicului o multitudine de teme, unele strict biografice, altele – referitoare la spiritul slav/rusesc, altele, general umane. Un spectacol liric, meditativ, care reîntoarce privirea publică spre un gen umbrit de viteza prezentului – poezia – și spre un tip de legătură umană virusată de individualismul feroce al momentului – prietenia.
Într-o cu totul altă tonalitate, Minetti (Teatrul Academic de Stat Vahtangov Rusia), semnat de Rimas Tuminas, a readus în spațiul de joc înțelesul teatrului ca zonă a emoțiilor puternice și a metaforelor vieții. Piesa lui Thomas Bernhard rafinează adevăr și ficțiune în iluzia teatrală, regizorul lituanian și minunații actori de la Vahtangov adăugînd suplimentul psihologic adecvat unei povești axate pe obsesia personajului titular care a repetat zilnic, vreme de decenii, rolul lui Lear, pentru a fi perfect pregătit să-l joace în orice moment i s-ar cere. Mizanscena menține-n echilibru realism și vis, tragic și carnavalesc, într-o distribuție cu artiști din diverse generații și o prestație de zile mari.
FITS 2017 a scos din Cartierul Latin și din primele pagini de istorie a teatrului absurdului Théâtre de la Huchette și a adus în patria natală a lui Ionesco Cîntăreața cheală, direct de la Paris. Nu orice versiune, ci chiar ediția princeps a spectacolului, cea montată în premieră absolută de Nicolas Bataille la începutul anilor 1950, spectacol respins de un public conservator, nepregătit încă să-l înțeleagă. Jucat la Huchette seară de seară, în pandant cu Lecția, în micul teatru parizian de pe Rive Gauche, de fix 60 de ani, interpreții, peste 200, predîndu-și ștafeta și alternînd la rampă, conservînd patrimonial punerea în scenă a lui Bataille, respectiv Marcel Cuvelier.
Conectînd viața teatrală autohtonă la dinamica internațională, FITS 2017 a oferit, sub semnul „Iubire“, oportunitatea branșării la vibrația estetică mondială. Singurul regret e că, din copleșitoarea lui bogăție (peste 500 de evenimente!), e imposibil fizic să urmărești tot ce-ai dori. Un motiv care te recheamă și readuce la Sibiu.