Tranziția postcomunistă rescrisă cu cerneală roșie

Anul 2017 a debutat cu ample proteste de stradă care au avut ca trăsătură principală reafirmarea zgomotoasă a anticomunismului și anticorupției, cei doi gemeni siamezi sub zodia cărora s-a desfășurat tranziția postcomunistă autohtonă. Strada, Facebookul și media au evidențiat, pe de o parte, o polarizare profundă a societății românești și, pe de altă parte, preeminența în spațiul public a unei vulgate neoliberale structurate în jurul unui „antipesedism“ în care se îngemănează anticomunismul, anticorupția, fascinația/mitul tehnocrației și obsesia recunoașterii apartenenței la clubul „omului alb occidental“, specifice unor segmente largi din clasa de mijloc. Aceste manifestări ale unei cvasiideologii ajunse în stadiul de amalgam de clișee și slogane osificate, cu accente isterice pe alocuri, au facilitat și relansarea, cel puțin temporară, a unor figuri publice care au dominat viața intelectuală și culturală în ultimii ani ai tranziției. Parcă mai mult pentru a le evidenția apucăturile antidemocratice, preferințele pentru judecăți dihotomic-apocaliptice și incapacitatea de a propune dezbateri și luări de poziții relevante pentru actualul context local și global.

În paralel cu aceste convulsii ale clasei de mijloc și ale ideologiei hegemonice, dinspre cercurile critice autohtone, anul 2017 a adus un veritabil desant stîngist, prin publicarea unor titluri care propun o examinare a tranziției postcomuniste de pe poziții nu doar eretice în raport cu narativele și interpretările dominante, ci profund antagonice și iconoclaste. Prin Contracultură. Rudimente de filozofie critică (Editura Idea) – publicată la finele lui 2016 și intrată în librării în perioada de început a anului curent –, Ovidiu Țichindeleanu, co-autor al cărții Iluziile anticomunismului (2012) și membru fondator al platformei CriticAtac, deschide acest desant critic adunînd într-un volum o serie de articole din ultimii doisprezece ani, prin care oferă o imagine retrospectivă a eforturilor de fisurare a „monoculturii de dreapta a tranziției“ și de racordare a mediului intelectual autohton la dezbaterile și abordările critice venite dinspre Sudul global (studiile postcoloniale, gîndirea decolonială etc.). Nici literatura postcomunistă nu a fost ocolită, prin Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (Editura Muzeului Literaturii Române) criticul literar Mihai Iovănel oferind o bine-venită examinare a producției literare din anii tranziției, de pe alte poziții decît cele cu care ne-a obișnuit canonul critic dominant. Din zona teologiei și a filozofiei politice, o contribuție substanțială a adus Alexandru Racu, prin Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă (Editura Tact), care supune unei necruțătoare analize critice instrumentalizarea teologiei și a tradiției ortodoxe pentru legitimarea ideilor și politicilor neoliberale de către o serie de intelectuali publici și teologi ortodocși de primă mînă ai României recente. Marele jaf postcomunist: spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, volum coordonat de Emanuel Copilaș, este un alt titlu care, prin articolele reunite, pune în lumină proporțiile dezastrului social și economic provocat în anii trecerii României la economia de piață, evidențiind, încă o dată, legătura intimă dintre furt și capitalism. Lucrarea care întregește acest desant critic și cea despre care vreau să discut mai amănunțit în rîndurile următoare îi aparține unuia dintre cei mai respectați și huliți analiști de stînga din România.

Prin Locuri comune. Clasă, anticomunism, stînga (Editura Tact), Florin Poenaru propune o revizitare a tranziției postcomuniste nu doar din afara paradigmei dominante, ajunsă la stadiul de colecție de clișee și idei de-a gata, ci chiar împotriva acesteia, destructurînd-o sistematic prin abordarea frontală a temelor sale fundamentale, anticomunismul și anticorupția, la pachet cu examinarea, dintr-o perspectivă funcționalistă, a vitrinei cu marile figuri politice ale epocii. Scurta introducere care prefațează cele trei capitole inventariază succint „partea întunecată a tranziției“, subliniind proporțiile prăbușirii economice și sociale cauzate de trecerea de la economia planificată la cea de piață, trecere care a avut chipul „unei curse darwiniste“, „un joc trucat, un meci cu rezultatul cunoscut dinainte“, fiind „rezultatul unei înfruntări de clasă cu origini în comunism“.

Clasa, concept atît de ocolit și discreditat/disprețuit în producția intelectuală postcomunistă, este instrumentul analitic central al acestei lucrări, aspect specificat de autor încă din paginile introducerii. Prima parte cuprinde șapte discuții pe marginea unor profiluri de politicieni (Ion Iliescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu, Victor Ponta, Klaus Iohannis, Dacian Cioloș și Liviu Dragnea), prin intermediul cărora sînt radiografiate analitic marile schimbări sociale, politice și economice din ultimele șapte decenii. Observațiile și concluziile avansate pe marginea acestor discuții evidențiază deopotrivă continuitățile și rupturile dintre cele două epoci, oferind cititorului o perspectivă asupra trecutului recent și a prezentului în care individul – lider politic, învingător sau perdant al tranziției – este un actor secundar în raport cu „acțiunea unor forțe istorice transindividuale“ ce structurează peisajul socioeconomic local și global. Între aceste schițe și portrete atent contextualizate, în pofida numărului restrîns de pagini alocat, se strecoară o scurtă discuție despre „lupta anticorupție“, reliefîndu-se caracterul de clasă al acestei cruciade și, ca și în cazul anticomunismului disecat în partea următoare, absența unui sprijin popular solid. Un alt aspect esențial al luptei anticorupție, așa cum reiese din analiza lui Poenaru, este înțelegerea corupției ca o patologie locală, o tară a comunismului ce trebuie combătută prin privatizare, ceea ce-i conferă anticorupției un caracter partizan evident și o sfială deplină în raport cu „interesele de afaceri și de acumulare ale capitalului global“. În încheierea acestei scurte discuții, ni se propune și o definiție a corupției și o soluție la această problemă, din perspectiva stîngii: „Corupția este chiar capitalismul și funcționarea sa, în vederea acumulării profitului, pe baza proprietății private și prin exploatarea forței de muncă. În chiar esența sa, capitalismul se bazează pe furt (prin acumularea primitivă care-l precedă și prin privatizarea proprietăților publice), pe înșelătorie (plătind muncitorii mai puțin decît valoarea muncii lor) și pe corupție (determinînd Statul și autoritățile să legifereze astfel încît furtul și înșelătoria să capete caracter legal)“. Prin urmare, „în cheie marxistă, soluția la problema corupției este chiar abolirea capitalismului“. Deși, prin intermediul profilurilor analizate, reușește să livreze o perspectivă mult mai complexă asupra tranziției, mă văd nevoit să remarc absența unei discuții despre perioada guvernărilor CDR, moment de trecere de la avansul gradual către piața liberă – specific primei perioade iliesciene – la „terapia de șoc“ și avansul accelerat din anii următori. Desigur, e dificil de desprins o figură emblematică a acelor ani, în condițiile instabilității politice, dar, de exemplu, o discuție despre profilul lui Mugur Isărescu – în opinia mea, un alt personaj-cheie al tranziției, în toate fazele sale – cred că ar fi fost bine-venită.

Al doilea capitol – „Anticomunism“ – grupează trei discuții despre anticomunismul postcomunist, dosarele Securității și nostalgia comunismului ca „stafie nedorită a trecutului, obstacol ce a împiedicat lăsarea în urmă a comunismului și integrarea deplină în lumea civilizată și contemporană a Europei“. Pornind de la premisa că anticomunismul a fost ideologia dominantă a tranziției, dînd naștere mai apoi anticorupției, Florin Poenaru evidențiază dublul rol al acestuia – „de a întări pretenția de disidență a intelectualilor umaniști și de a impune o abordare triumfalistă, înțelegerea trecutului comunist fiind realizată din perspectiva prăbușirii sale, a depășirii sale istorice“– și impactul avut asupra cercetării istorice, fiecare cercetare fiind transformată într-un proces intentat trecutului, avînd menirea de a confirma un verdict deja dat (comunismul ca regim criminal), nu de a contribui la înțelegerea trecutului, a proceselor și schimbărilor cuprinse în perioada comunistă. Anticomunismul a oferit și muniție în eforturile de demantelare a statului social și de implementare a politicilor de austeritate, delegitimînd orice pretenție de păstrare/întărire a dimensiunii sociale a Statului, prin descrierea lor ca rămășițe ale unui regim criminal și ca excrescențe nenaturale și parazitare în raport cu piața liberă ce exprimă, în logica neoliberală, ordinea firească a lumii. Analiza modului în care logica Securității, bazată pe denunțuri, supraveghere, confesiuni forțate și distorsionări, a ajuns să structureze producția istoriografică anticomunistă și reforma morală a societății postcomuniste subminează serios baza epistemică a acestui tip de demers cu iz profund de justițiarism partizan. „Cum poate fi creditată o instituție a cărei logică de funcționare este delațiunea și constrîngerea?“, întreabă autorul, pentru ca mai apoi să purceadă la disecarea mecanismelor prin care acest tip de pedagogie justițiară a încercat să schimbe „memoria publică despre regimul comunist“, structurînd o memorie „legitimă“ în jurul memorialisticii burgheziei intelectuale și a concluziilor degajate din corpusul de cunoaștere justițiară produs în baza arhivelor Securității. Observațiile și concluziile avansate pe parcursul celor trei capitole sînt cît se poate de pătrunzătoare și întemeiate pentru a revendica necesitatea reevaluării critice a anticomunismului și mai ales a producției științifice și artistice tributare acestei ideologii, pentru o înțelegere mai nuanțată și mai onestă a trecutului comunist și postcomunist.

Ultima parte – „Stînga (& feminism)“ – propune o radiografie succintă și lucidă a rearticulării și evoluției stîngii în România postcomunistă. Ca și în cazul tematicilor vizate în capitolele anterioare, discuția este plasată în contextul mai larg al prefacerilor sociale, economice și culturale din plan regional și global, punîndu-se accent pe criza dezlănțuită în 2008, ca moment de readucere în prim-plan a unor probleme, idei și abordări multă vreme considerate desuete și lipsite de legitimitate. Dacă criza și, mai apoi, protestele antiausteritate și anti-RMGC au fost momentele în care, din rîndul clasei de mijloc – în special din segmentele atinse sau amenințate de spectrul precariatului –, s-a închegat o stîngă autohtonă în plan intelectual, alegerile din 2014 sînt văzute ca momentul determinant pentru o limpezire a apelor, în sensul scindării între moderați susținători ai candidatului anti-PSD și radicali care au denunțat și criticat această opțiune. Nu sînt ocolite fracturile și tensiunile interne, precum și lipsa de relevanță politică și socială a grupusculelor de stînga, cantonate preponderent în mediul publicistic, universitar și ONG-istic, într-o analiză lipsită de menajamente a activității și agitației celor care au asumat o orientare de stînga sau sînt încadrabili acestui orizont ideologic. Fără o legătură reală cu clasa muncitoare, ea însăși destructurată de anii tranziției și adusă în incapacitatea solidarizării în interiorul clasei, fără o priză puternică la segmentele de jos ale clasei de mijloc, în opinia lui Florin Poenaru, cea mai realistă opțiune pentru stînga autohtonă ar fi redescoperirea „tradiției disidenței central și est-europene de stînga“, împotrivirea față de establishmentul actual și față de adevărurile și locurile comune ale momentului.

Scrisă într-un gen hibrid și cu maximă zgîrcenie în privința notelor de subsol și a referințelor bibliografice, din dorința de a ușura lectura, cartea lui Florin Poenaru reprezintă un gest de împotrivire față de adevărurile și locurile comune ale prezentului și trecutului recent, o rescriere cu cerneală roșie a acestora. Alături de celelalte titluri menționate în introducerea acestui text, Locuri comune. Clasă, anticomunism, stînga reprezintă o contribuție esențială în vederea înțelegerii proceselor și transformărilor petrecute în anii tranziției și, în același timp, un semn tot mai clar al ieșirii din hegemonia culturală și intelectuală a dreptei neoliberal-conservatoare.