De la tricoul cu Che Guevara la cămașa business

  • Recomandă articolul

Marea dramă a mișcărilor de stradă a ultimilor ani e felul în care au fost deturnate o serie de proteste și un segment de populație activ civic, de la o opoziție progresistă și fermă împotriva austerității la coalizarea, în doar cîțiva ani, într-o mișcare cu valențe libertariene care-și dorește mai multă putere pentru instituții de forță. Configurația alambicată a transformării României din ‘90 încoace (aici incluzînd și paradoxul de mai sus) este puzzle-ul pe care și-l propune să-l rezolve Florin Poenaru în volumul său, Locuri comune. Clasă, anticomunism, stînga (Editura Tact, 2017). Piesele sînt pionii de bază ai tranziției, direcțiile culturii dominante ori mituri care ne orbesc cotidianul.

Pentru că unul dintre intelectualii mainstream de dreapta clama, într-un volum, lipsa unei piețe de idei în societatea românească, Florin Poenaru dinamitează versiunea dominantă burgheză asupra tranziției și provoacă pe marginea unei plăgi încă deschise, cea a anticomunismului și a luptei anticorupție, două mituri fondatoare ale tranziției românești. Poate că una dintre mizele indirecte ale cărții lui Poenaru este felul în care a fost scrisă istoria (socială) a ultimilor 30 de ani: părtinitor, unidirecțional și suficient de sărac din punct de vedere metodologic. Locuri comune vine, așadar, să întărească criticile aduse, acum aproape zece ani, în Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (Cartier, 2008), adăugînd încă un mit la panoplia fondatoare a culturii dominante, cel al anticorupției.

Mult mai accesibil față de media articolelor de pe CriticAtac sau din alte volume semnate de membri ai stîngii locale, Locuri comune este un îndrumar, ușor de parcurs și extrem de bine documentat, al ultimilor aproape 30 de ani, fiind mai degrabă un eseu de sociologie publică decît o lucrare cu valențe academice. Marele merit al lui Poenaru e că a reușit să popularizeze o anumită perspectivă ideologică și metodologică asupra trecutului nostru recent, punînd-o pentru prima dată într-o formă accesibilă aproape oricui (le voi recomanda cartea și părinților mei, ambii cu viziuni mai degrabă de dreapta, deși nu sînt neapărat niște cîștigători ai tranziției).

Deși stînga locală e mai degrabă în letargie, așa cum clamează și autorul, cartea lui Poenaru, alături de cele două volume coordonate recent de Emanuel Copilaș1, umplu un gol în zona tranzitologiei românești, și anume, explicarea perioadei postdecembriste dintr-o perspectivă marxistă, prin deconstrucția unui discurs dominant, împămîntenit, al unor elite apropiate Puterii. Inovarea lui Poenaru este de a privi marxist asupra trecutului nostru recent. O misiune destul de dificilă, cînd mai tot mainstreamul academic, atît local, cît și internațional, clamează moartea claselor și a relațiilor de clasă.

Prima parte a volumului și poate cea mai savuroasă este portretizarea personajelor importante ale ultimilor 20 de ani. Pe sub bisturiul lui trec pe rînd Ion Iliescu, Traian Băsescu, Victor Ponta, Dacian Cioloș etc. Ca să citez doar dintr-un singur portret, Poenaru excelează nu doar analitic, ci și stilistic în desenele pe care le face. Întotdeauna precis și tăios: „Victor Ponta este de fapt numele oportunismului, parvenitismului și carierismului care definesc societatea românească postcomunistă… Ascensiunea și căderea lui Ponta au reprezentat momentul simultan de afirmare și ură de sine al unei generații“. Pe alocuri, folosind și tușe mai groase: „Absolvent de Drept – facultatea predilectă a parvenirii sociale din secolul al XIX-lea încoace –, Ponta nu a vizat de fapt o carieră în domeniu, ci doar a sesizat abil proximitatea acestui spațiu cu elita politică“, dar mai mereu abil în metafore și esențializări: „Ponta a trecut de la tricoul cu Che Guevara la cămașa celui mai business premier din Europa mai repede decît un tren chinezesc de mare viteză “.

Deși nu se revendică, Poenaru este un adept indirect a lui Gramsci. Istoria (a comunismului și anticomunismului în cazul nostru) e scrisă de cei care dețin pîrghiile de capital cultural și informațional: „Intelectualii au avut instrumentele necesare pentru a da glas propriilor versiuni despre trecut, spre deosebire de alte categorii sociale, ale căror istorii și amintiri au primit o articulare publică doar dacă se conformau canonului intelectual. Prin urmare, perspectiva victimei burgheze (sau aristocrate) proprietare, deposedate de comuniști, a fost suprareprezentată în postcomunism, în asemenea măsură încît, în practică, justiția de tranziție a fost inseparabilă de cererile de retrocedare și privatizare“. Cu alte cuvinte, ca la Gramsci, intelectualitatea își cere drepturile de clasă dominantă și-și impune ideile celor care nu au mijloace de producție intelectuale.

Obsesia lui Poenaru e pentru fotografii panoramice, pentru un structuralism feroce. De cele mai multe ori îi iese, alteori poate naște și unele suprainterpretări: „Ponta – un fenomen mai amplu al politicii românești, anume colonizarea acesteia de către cîteva familii înrudite prin diverse relații. Familia joacă un rol central în viața micii burghezii, în jurul acesteia organizîndu-se relațiile de rudenie, dependență, sprijin și acumulare… Un mic-burghez de succes poate fi recunoscut după numărul mare de relații active de rudenie și cumetrie pe care le are dincolo de familia nucleară“. După mine, de la minerii din Valea Jiului a lui Kideckel2 la ultrașii cu facultăți, dar și la cei fără prea multe clase, instituția nașului și familia extinsă sînt la fel de importante ca și pentru V. Ponta. Rețelele de supraviețuire transcend clasele și sînt specifice întregului spațiu postsocialist. Doar că unele rețele erau mai prospere și mai potente decît altele, așa cum argumentează și Nazpary3. Cu alte cuvinte, instituția „nașului“ e la fel, dacă nu mai importantă, pentru un băiat fără școală care întoarce micii într-o piață din București ca pentru un mic-burghez.

Dincolo de structuralismul lui Florin Poenaru, aș fi curios și de o eventuală privire mai antropologică, la firul ierbii, asupra tranziției românești, atîta timp cît nici Katherine Verdery și nici Kideckel, ca să dau doar două exemple, nu numai că n-au „spus tot“, dar au folosit, de cele mai multe ori, un discurs hegemonic, orientat pe politici ori care justifica mai degrabă moral drumul tranziției românești.

O altă teorie din Locuri comune care ar putea naște o dezbatere cel puțin curioasă pornește de la afirmația că „Partidul Social-Democrat (indiferent de denumirile sale anterioare) a fost partidul capitaliștilor autohtoni […] Sciziunea FSN nu s-a făcut aleatoriu, ci pe baza clivajelor de clasă de dinainte de 1989 amintite deja: pe de o parte, nomenclatura de partid, pe de alta, tehnocrația“. S-ar putea să aibă dreptate Florin Poenaru, dar m-aș uita și peste teoria că scindarea FSN s-a produs între nomenclatura fostului Partid și Securitate. În fond, o bună parte dintre securiști avînd acces la mirajul Occidentului, și-au dorit și au adus capitalismul în România, de la primele firme private înființate în 1990 pînă la legătura cu marele bussines de astăzi (inclusiv în ceea ce privește medierea intrării capitalului extern în țară). De cealaltă parte, aripa conservatoare a FSN a avut și promotori (inclusiv în persoana lui Iliescu, ateu și legitimat de origini muncitorești) care au crezut într-o tranziție light și într-o reformare a fostului regim, fără să fie interesați de a face neapărat avere, așa cum s-a întîmplat cu „copiii“ din propriul partid, „asasinii“ simbolici ai lui Iliescu.

În mare, teza lui Florin Poenaru este că actuala luptă anticorupție își are originile în aceeași ruptură a FSN: „Lupta anticorupție a însemnat, de fapt, înlocuirea unei burghezii naționale postcomuniste (acel amestec eclectic de politicieni și oameni de afaceri, mai precis a legăturilor dintre aceștia, cel mai bine vizibile la nivelul așa-zișilor baroni locali) cu o oligarhie a birocrației de stat, care, deși nu mai puțin coruptă, este din capul locului plasată în afara oricărui joc politic sau control popular. Departe de a fi o cruciadă pentru înfăptuirea imparțială a dreptății, pentru asanarea morală a societății (cum se mai spune uneori), lupta anticorupție a fost, de fapt, un instrument politic foarte important în interiorul luptei politice: al unei facțiuni a clasei dominante împotriva alteia, prin intermediul unui segment al birocrației de stat“.

Poenaru face și o muncă de demistificare, pornind de la o critică a teoriei clientelismului drept corupție. Succesul și popularitatea baronilor locali au fost indicatorul unui stat slab, din care s-a pulverizat mai ales securitatea socială de orice fel, preluată paternalist de baroni: „Baronii erau considerați niște reminiscențe ale trecutului comunist, cu vechi legături în partid și Securitate, de care trebuia scăpat în vederea modernizării țării. De fapt, baronii au fost figurile exemplare ale tranziției, ei reprezentînd exact momentul de trecere de la centralismul comunist de stat la deschiderea totală spre capitalul global. Baronii au fost capitaliștii locali care au fost nevoiți să asume, simultan, atît funcții politice, cît și de redistribuire socială. Criticii liberali și anticomuniști ai baronilor au pierdut din vedere exact acest aspect, fiind, prin urmare, incapabili să explice succesul politic și electoral al baronilor. Pe măsură ce erau tot mai huliți de media centrală și acumulau mai multă avere și putere, baronii erau tot mai votați și susținuți în teritoriu. În lipsa analizei corecte, soluția a fost blamarea votanților lor (ușor cumpărabili cu o sticlă de ulei sau prin ajutoare de la stat – refrenele sînt arhicunoscute)“. Ca notă de subsol, mai ales pentru cititorii cu ceva prejudecăți față de lecturi de stînga, remarc faptul că Poenaru este invariabil mult mai dur analitic cu partidele ori cu unele grupuri și personaje de stînga și pseudostînga de la noi decît cu aceiași actori din cealaltă parte a spectrului: „Pentru stînga mainstream locală, săracul oferă posibilitatea autoidentificării de stînga și a imaginării pentru sine a unui anumit cîmp de acțiune practică și ideologică, unul care, chiar dacă nu rezolvă vreo problemă, are măcar darul de a liniști conștiința“.

Tocmai din acest motiv, partea a III-a a cărții, care face o analiză a scenei de stînga locale, este poate cea mai intimă și (auto)referențială. Dincolo de valoarea intelectuală și de potențialul de dezbatere pe care le are Locuri comune, volumul este și o trimitere la (auto)reflexivitate, mai ales pentru cei care se revendică și cred în idealurile stîngii. Demersul lui Florin Poenaru trebuie citit în cheia de Weltschmerz, așa cum precizează chiar autorul. Adică a unui romantic ce exprimă un sentiment de frustrare față de lumea înconjurătoare, și nu vorbim aici despre un sentiment defetist, ci despre o lume care trebuie și poate fi schimbată în mai bine. Poenaru afirmă că stînga locală e de factură mic-burgheză și că întîmpină, la nivel de clasă, aceleași probleme cu muncitorii ori lumpenii, contractul POSDRU pe termen scurt și ștampila „conform cu originalul“ fiind etichetele lor: „Situația nu este diferită de cea a unor muncitori sezonieri, care au de lucru în anumite perioade ale anului, iar în altele nu, care combină diferite forme de venit (inclusiv salariul pe durată limitată) și care, de regulă, își poartă după ei mijloacele de producție“. Foarte rar proiectele acestora percutează fie în sus, spre burghezia locală, fie în jos, spre publicul țintă. Stînga rămîne astfel blocată „într-un registru închis și minor din punct de vedere al exprimării intelectuale și publice“. Ca o mică remarcă de nuanță, poate că Florin Poenaru se pripește cînd spune că „în România nu a existat un feminism de stînga (ci doar feministe)“. Citind excelenta teză de doctorat a Ioanei Vlad despre feminismul local de după 2000, observ mai degrabă mai multe feminisme decît un singur feminism. Sigur că feminismele de stînga nu au fost dominante și nu au avut, inițial, capitalul simbolic al feminismul liberal, ancorat academic și prezent episodic lîngă mainstream, dar au existat și există grupuri formale și informale din această zonă, suficient de active în ultima perioadă.

Florin Poenaru este un provocator pentru mainstream și înțepenita cultură dominantă și, evident, Locuri comune va naște controverse, fiind, pînă la urmă, o încercare de explicare a istoriei noastre recente, cu personaje care n-au intrat încă la muzeul figurilor de ceară și ale căror decizii ne afectează încă, mituri și personaje care ne apar zilnic pe ecrane și-n discuțiile de la bere. Îmi doresc ca volumul lui Poenaru să fie citit și discutat; să nască polemici dincolo de prejudecățile ideologice pe care le avem, cum cred că ar fi o lectură utilă pentru orice curs de tranzitologie, și nu numai.

 

________________

1. Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii şi revanşa capitalismului (Editura Adenium, Iași, 2017) și Sfîrșitul istoriei se amînă. O radiografie a postcomunismului românesc (Editura Cetatea de Scaun, Tîrgoviște, 2017).

2. Kideckel, David A., România postsocialistă. Munca, trupul și cultura clasei muncitoare, Iași, Polirom, 2010.

3. Nazpary, Joma. Post-Soviet chaos : violence and dispossession in Kazakhstan, Pluto Press, 2002.

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }