Am prins din zbor, la recentul Bookfest, vestea că se pregăteşte o ediţie de anvergură din Opera lui Tristan Tzara.
N-ar fi rău să ne pregătim din vreme pentru un asemenea eveniment, şi cel dintîi gest va trebui să năzuiască la o situare a „Papei dadaismului“ în conştiinţa publicului autohton. Cu toate că poetul nu s-a prea arătat interesat de oscilaţiile de opinie din ţara lui de baştină, trimitea totuşi exemplare din fiece nouă tipăritură proprie, mai ales pe filiera Contimporanului, aşa cum schimba cînd şi cînd mesaje epistolare cu Ion Vinea. În presa timpului se găsesc recenzate aproape toate plachetele trimise din Franţa, asortate uneori cu spicuiri din comentarii pariziene, şi acelea transmise tot prin grija autorului în cauză, care ştia că multe din surse nu circulau la Bucureşti. Apărînd la voia întîmplării şi uneori întîrziate, nici vorbă de vreo evidenţă a acestor păreri, adesea ivite din senin, spre deruta cercetătorului oricît de harnic. La o bibliografie organic alcătuită era imposibil de ajuns, cîtă vreme atenţia asupra volumelor înseşi rămînea disparată. Chiar cei mai conştiincioşi recenzenţi, la curent cu valurile stîrnite de escapadele avangardismului (cum era un Lucian Boz!), nu-şi asumau rigorile radiografiei de sinteză. Tîrziu, aproape de vremea noastră, lucrurile vor cunoaşte o eventuală remediere. Numai după apariţia celor şase volume (înşiruite între 1975-1991) ale ediţiei integrale de la Flammarion, datorată osîrdiei lui Henri Béhar, putea cineva să spere la noi într-o „reconciliere“ cu memoria dezinvoltului fiu risipitor. Nu înainte de a mărturisi reala inhibiţie pe care ne-o provoacă stufoasele note ale ediţiei Béhar, dovedind la fiece pas că ne lipseşte cu totul documentarea arhivistică obligatorie pentru a avansa în puzderia de reliefuri în zigzag, tipice traseului urmat de receptarea mesajului uman şi poetic inconfundabil prin amprenta imprimată de Tzara. Desigur, absentează din imensul bagaj informativ pus la contribuţie de exegetul francez minime trimiteri la repere de recuperat din spaţiul românesc. Şi dacă e vorba de o regăsire şi reînnodare a firelor ce ne leagă de moştenirea lui Tzara, să reţinem pe moment un emoţionant text menit a omagia un poet şi poezia în sine, apte să stimuleze demnitatea conştiinţelor prin respingerea ororilor totalitarismului. Este evocarea unei abominabile crime, una dintre multele comise sub oblăduirea barbariei naziste. Traducerea pentru cititorii cotidianului Victoria apărea în ediţia de joi ,14 februarie 1946. Versiunea originală se găseşte inserată în tomul 5 din seria Operelor complete. De prisos a nota micile diferenţe între versiuni, întrucît nu distorsionează înţelesurile şi ar da numai apă la moară pedantismului.
Saint-Pol Roux
„Era în ordinea lucrurilor superioare, şi nu în aceea a hazardului, ca, odată cu revărsarea în Franţa a acestei forţe de miasme şi putrefacţii, ale cărei efecte vătămătoare le-am simţit vreme de patru ani lungi, această forţă de miasme, spun, să fi lovit pe cel mai curat dintre noi. Şi la capătul Franţei, acolo unde pămîntul, se spune, ridică arătătorul spre cer, la extremitatea Bretaniei, la Camaret, un mare poet cădea sub cizma naziştilor. Saint-Pol Roux a murit asasinat de către acei fără credinţă şi suflet, care au înţeles că duşmanul lor cel mai mare era spiritul, poezia, generozitatea.
La 80 de ani, Saint-Pol Roux avea să-şi vadă cu propriii lui ochi fiica atacată de o hoardă de soldaţi nemţi. Şi, în vreme ce femeia de serviciu a casei era ucisă, el însuşi, grav rănit, era transportat la spitalul din Brest, unde, puţin după aceea, Doamna cu coasa, cum numea el moartea, îi cruţă ruşinea de a trebui să-şi amintească de atîta josnicie, de atîta necinstire.
Nu este o întîmplare că Saint-Pol Roux va fi fost una din cele dintîi victime din rîndul celor pentru care viaţa spiritului era singura raţiune de a trăi. Viaţa lui confirmă o lege misterioasă şi riguros logică ce pare să conducă lucrurile spiritului. Ea ne-a învăţat că Saint-Pol Roux a fost într-adevăr Magnificul, căci prin el, destinul implacabil, distrugător de frumuseţe şi de cultură, al naziştilor, se revelă în toată oroarea lui. Şi graţie acestei morţi violente, poezia capătă încă o dată o semnificaţie supremă. Ea se plasează din nou printre bunurile noastre cele mai preţioase, cele mai înalte, cele mai pure, printre valorile eterne ale Franţei. Printre acelea care depăşesc frontierele şi nu încetează să reclame mai multă dreptate, mai multă frumuseţe.“