Zile suportabile, un volum subţire cît o lamelă de laborator, publicat abia acum de Nicoleta Pavel, este una dintre apariţiile care răstoarnă automatismele critice despre rostul, rolul, forma şi filiaţiile poeziei, cerînd un alt fel de contact cu scrisul, unul visceral, unul care expune şi vulnerabilizează – singurul care poate recepta substanţa instabilă a unei astfel de poezii.
Nicoleta Pavel este o poetă pe care cei care au urmărit viaţa cenaclului Universitas, condus de Mircea Martin, şi-o amintesc, probabil, deşi abia acum îşi strînge versurile într‑un volum, cu intensitatea unui adevărat legat existenţial, volum care cu greu poate fi numit debut, deşi e primul. Asta pentru că energia care îl umple trădează un travaliu obsesiv cu poemele şi o istorie turbulentă a meditaţiei în marginea rostului ultim al poeziei; o istorie veche, o istorie grea. Nicoleta Pavel este acum o marginală a lumii poeţilor, o spune şi Mircea Martin în prefaţa cărţii, o spune şi Angela Marinescu, atunci cînd semnează, ca Angela Marcovici, postfaţa volumului. Amîndoi remarcă transferul salvator pe care Nicoleta Pavel, care şi-a asumat o periferie existenţială, l-a reuşit în poezie, intuindu‑i nucleul transformator, unicul care mai poate indica un posibil centru. Iată observaţia Angelei Marcovici: „Poemele Nicoletei sînt rafinate, feminine în cel mai bun înţeles al cuvîntului, cultivate, ei îi plăcea să se strîngă lîngă grupurile cele mai elevate de poeţi, deşi, treptat, viaţa i-a devenit complet marginală sau, îmi pare acum în minte, complet centrală şi atunci a înţeles că poezia este chiar viaţa ei şi viaţa ei nu este o viaţă oarecare, cît una care trebuie asumată.“
În acest centru cu potenţialităţi de athanor, contururile se şterg, formele se destramă, contrariile se topesc şi viaţa devine suportabilă: „abia tîrziu am înţeles/ că trebuie să respiri profund/ pînă la capăt fără să-ţi pese/ că bucuria e nedreaptă/ că leşurile strălucesc la fel de puternic/ ca soarele“ (să nu spui că te doare). Ideea revine în alt poem, cu încă şi mai puternică evidenţă: „voi face să fie ziuă şi noapte în acelaşi timp/ amestecate doamnelor domnilor/ lumina şi întunericul sînt simple prejudecăţi/ inventate de mamele pictorilor“. Versurile sînt decupate din cel mai lung poem din carte, un poem în şapte părţi, aşezat sub titlul ca şi cum ne sărutam cu zeţarii, unul dintre cele mai tulburătoare. Finalul acestui poem, coagulat din aproximări de sensuri, urmate de repetiţia unor formule revelatoare, care capătă nuanţe incantatorii, are forţa unei interogaţii poetice de adîncă autenticitate: „cîte cuvinte trebuie să iroseşti/ ca să găseşti unul curat strălucitor/ ca un oraş după ploaie/ un cuvînt pe care să-l pui/ să-ţi lege centura de siguranţă/ c-o mişcare precisă/ apoi să nu‑ţi mai pese/ să te gîndeşti puţin la odihnă“.
„Odihnă“ este ultimul cuvînt al cărţii, iar primul, „eu“. Crescut între aceşti poli, trupul acestui volum, cînd convulsiv, cînd emanînd serenitatea epifaniilor, e însemnat de experienţa rănii şi hrănit din refuzul unei vieţi de împrumut, al unei falsităţi care să mascheze neputinţa. Ritualul e asumat, practicat cu disciplină, însă, în cele din urmă, denunţat pentru neputinţa de a acoperi sau mai degrabă de a vindeca neputinţa. Imagini ale recompunerii de dragul exteriorului, ipostazieri ale ipocriziei devenite, pe nesimţite, substanţă vitală revin adeseori în poeme, culminînd cu o observaţie care indică, fără rest, o pandemie de falsitate, alienantă şi fără scăpare, o altă imagine a unui exterior mai mereu ostil: „doamne spun şi eu ca orice om/ care nu mai are ce spune/ şi cobor în stradă/ ca într‑o groapă comună“ (frigul). Neputinţa poate fi liniştită doar într-un singur mod: scriind. E singurul ritual care îngăduie o amînare, chiar dacă nimic nu garantează salvarea: „scriu din frică/ scriu ca să întreţin o prejudecată a mea/ care mă ţine într-un echilibru precar/ deasupra golului/ pe care-l simt la fiecare mişcare greşită/ cum freamătă (el mă priveşte cum visez)“. Alteori, tot el, scrisul, vorbeşte despre unicul aliat al acestei bătălii cu slăbiciunile şi cu groaza de eşec: „la început am reuşit/ să îmi ascund neputinţa/ şi în momentele de mare laşitate/ încerc să mă împac/ cu propriul meu trup/ e un aliat puternic/ singurul meu aliat/ într-o bătălie şi aşa ruşinoasă“ (mă visezi cu mare laşitate).
Zile suportabile se impune cu certitudinea palpabilă cu care se prezintă un corp suferind, în mijlocul unui proces de separare de durere, proces care nu poate fi altfel decît conflictual şi epuizant. În cartea Nicoletei Pavel, durerea e hrană şi rană, e punga sepiei care alimentează scrisul, dar dincolo de ea se întrezăreşte, fie şi timid, ipostaza în care aceeași durere, deși permanentizată, nu se mai suprapune cu sinele. Însuşi actul scrisului o dovedeşte. „«Arta poetică» a Nicoletei Pavel sună autentic, frumos, răzbunător“, notează Mircea Martin, în prefaţa volumului. Versurile Nicoletei Pavel poartă dovezi limpezi ale forţei cu care poezia recunoaşte, încorporează şi resemnifică durerea, detaşîndu‑se de ea, chiar fără a avea conştiinţa limpede a detaşării, ca într-un joc mecanic şi repetitiv de tenis la perete, ca într-un monolog fără alternativă: „poemul nu este decît/ o conversaţie/ cu o pată la perete/ după-amiază (la amiază)/ cînd îţi rămîne în gură/ o pulbere gri (poemul)“.
Zile suportabile, carte tîrzie şi necesară, ascunde adevărate fulguraţii, epifanii cameleonic amestecate cu poeme-liant, într-o tonalitate în care confesiunea şi descrierea goală a unor microinstantanee se suprapun şi se amplifică reciproc. Acest debut greu de clasat aduce la suprafaţă vocea unei poete care îşi îmblînzeşte demonii cu o înţelepciune şi cu o pătrundere creatoare ce merită pe deplin împărtăşite. E o carte atipică, unitară tocmai prin acest deziderat de adîncime, care afirmă eul, cu toate vulnerabilităţile, temerile şi neputinţele, dar şi cu toată lumina pe care tot el, sinele mutilat, respins ori inadecvat, o poate răspîndi: „Ca un oraş după ploaie, în care să-ţi strîngi prietenii“.
Nicoleta PAVEL
Zile suportabile
Editura Tracus Arte, 2007, 42 p.