Diana Adamek, scriitoare şi eseistă, profesoară de literatură comparată la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, a publicat recent, la Editura Univers, un splendid roman-poem, Adio, Margot, care face notă aparte în peisajul apariţiilor editoriale româneşti de anul acesta. Autoare deja a mai multor romane, Vasco da Gama navighează (2007), Pădurea mătuşii Clematis (2009), Dulcea poveste a tristului elefant (2011), Diana Adamek dă dovadă – în Adio, Margot, dar şi în celelalte romane – de o scriitură poetică, plină de rafinament, barocă şi flamboaiantă, care antrenează cititorul, de la prima la ultima pagină, într-o ameţitoare cavalcadă (literară). Naraţiunea – o înşiruire nesfîrşită, am zice, de personaje şi destine, o serie întreagă de „corpuri” ale istoriei, aflate sub semnul timpului care trece şi al tainei propriilor lor existenţe (al căutării unui sens, al unei revelaţii) – se prezintă ca un flux continuu, hipnotic, care topeşte în vocea auctorială de persoana I plural poveşti şi temporalităţi distincte, începînd cu anii Revoluţiei franceze (mai precis 1793, anul profanării mormintelor regilor Franţei din Catedrala Saint-Denis) şi ajungînd pînă în contemporaneitate. Acest „noi” enigmatic, voce auctorială omniscientă, cu virtuţi divine, pare, în ultima frază a cărţii, a se deconspira: „Sînt regele, sînt vîntul, sînt timpul care trece“.
Într-adevăr, povestea/vocea de bază a cărţii este aceea lui Henric al IV-lea, regele Franţei, al cărui trup profanat (alături de ale celorlalţi regi) la Revoluţie e decapitat, iar capul lui mumificat va începe o existenţă stranie, „între lumi”, vreme de 222 de ani (povestea se încheie în 2016, cu aluzia la un atentat terorist în mijlocul unui carnaval popular). Adio, Margot e un roman care se hrăneşte în principal din istoria Franţei – prin poveştile monarhice ale capului (o mumie vorbitoare, ale cărei tribulaţii în timp o fac să schimbe mulţi proprietari) –, dar el atinge, de fapt, istoria modernă a Europei, evocînd cele două războaie mondiale şi crimele naziştilor împotriva evreilor (prin familia fraţilor polonezi Erika şi Tomasz Kaminski) şi ajungînd pînă în contemporaneitatea cea mai strictă (2016 şi aluziile la atentatele pariziene). Cartea e o splendidă epopee a curgerii timpului şi o meditaţie – cu iz metafizic, dar şi ocult – asupra sensului vieţii şi istoriei omeneşti.
Senzaţional à la Alexandre Dumas
Debutînd în forţă cu o teribilă scenă a profanării de către mulţimea revoluţionară a cavourilor regale din Bazilica Saint-Denis – o scenă amplă, întinsă pe multe pagini, cu detalii gotice şi de un senzaţional à la Alexandre Dumas –, romanul continuă cu povestea la fel de spectaculoasă a capului lui Henric al IV-lea, scăpat de furia mulţimii şi recuperat de tînăra Arabela (ce privea de pe margine scena profanării şi jefuirii mormintelor de piatră), cea care-şi pierde iubitul revoluţionar şi fuge cu capul mumificat ascuns în corset, pretextînd că e însărcinată. Urmează, cum spuneam, o veritabilă cavalcadă a întîmplărilor, greu de redat aici: cert e că Arabela descoperă că e, cu adevărat, însărcinată şi, adăpostită de Jérôme, un fost cleric, fugit şi el de la Saint-Denis, şi de sora acestuia, Sara, dă naştere lui Sébastien, viitorul pictor Sébastien le Vieux, dublul sau geamănul fără moarte al capului lui Henric al IV-lea, care străbate secolele, cot la cot cu capul vorbitor al celui din urmă. Personajele se succed cu repeziciune, Arabela moare la naştere, iar locul ei e ocupat de o altă figură feminină, doica Gilda, mama unei fetiţe, Marie, devenită soră de lapte cu Sébastien ş.a.m.d. În afara lui Sébastien – care traversează timpul neschimbat, cu alura unui bărbat în jurul vîrstei de 60 de ani (aşa cum era regele Henric al IV-lea în clipa în care murise asasinat) –, figurile feminine – tinere, frumoase, adesea îndrăgostite, tînjind după sensul/împlinirea vieţii – se succed aiuritor, viaţă după viaţă, trup după trup, într-o ştafetă perpetuă a existenţei, ca pentru a împlini curgerea timpului, dar şi transmiterea acestei căpăţîni vorbitoare, de dincolo de timp şi de viaţa umană. Aceasta din urmă este un fel de voce transgresivă, aşadar, o voce-mărturie pentru laitmotivul fugit irreparabile tempus, dar şi o voce-memorie, fiindcă această miniepopee (de 200 de pagini intense) a timpului curgător (la nivelul istoriei, dar şi al individului) se construieşte pe opoziţii de tipul memorie vs uitare, viaţă vs vis, acţiune vs contemplaţie.
Iată, de pildă, pentru a simţi vraja frazelor hipnotice ale acestei cărţi, o secvenţă de la final, în care pictorul Sébastien le Vieux, aşteptîndu-şi sfîrşitul redemptoriu, rememorează în buclă cele două secole pe care le-a traversat: „E doar o clipă însă. Aceasta în care Sébastien se întoarce lîngă şevalet şi îşi cufundă din nou pensula în vopsea, apoi o coboară asupra pînzei şi totul se schimbă într‑un peisaj stîncos, un ţărm primejdios ca acela de la Fécamp care a tras în adînc şi a prăpădit atîtea nave şi suflete. Din care el n‑a putut salva nici unul, un naufragiu după altul, moartea întinsă ca o plasă peste caravele şi caravane, peste toţi anii care au trecut. Două sute douăzeci şi doi ar fi dacă i-am număra începînd cu clipa în care Arabela l-a adus pe lume, cu o răsuflare nouă s-a pecetluit schimbul, el a venit, ea a plecat, nimic neobişnuit pentru un timp care îşi urmează cursul. Doar al lui a îngheţat în otrava aceleiaşi vîrste, nici şaizeci de ani, la care, cu inima orbită de dragoste şi pieptul deschis morţii, în caleaşca sa (să o desenăm aici, jos, în dreapta, peste semnătură), Henri, regele, căpăţîna asta uscată, a trecut vămile. Parcă ne-am privi în oglindă, îşi spune pictorul, isprăvind de colorat, cu un galben strălucitor, copertina trăsurii“ (p. 199).
Un tablou în continuă schimbare şi mereu nefinisat – ca picturile lui Sébastien le Vieux, pictorul care nu îmbătrîneşte, căutînd o culoare nemaivăzută, propria lui culoare – e lumea întreagă, cu spectacolul ei de culori, mirosuri şi sunete. Diana Adamek e o peisagistă de talent şi o creatoare de atmosferă atunci cînd înfăţişează tablouri diverse de epocă: viaţa pescărească şi marină la Fécamp, ţărmul, cabana de lemn în care locuiesc Jérôme, Sara, Gilda, Marie şi Sébastien; viaţa de florăreasă pe cheiurile Senei, unde Marie, devenită Fleurette, o cunoaşte pe florăreasa Julie, viitoarea stareţă Lucilla de la mănăstirea de pe stînci din Amalfi, Italia; viaţa pestriţă din Cairo, unde doctorul italian Alessandro Rossellini pleacă, după război, cu capul regelui (moştenit spre păstrare de la soldatul rănit în război, şi apoi mort, care-l descoperise în zidurile mănăstirii-spital din Amalfi) spre a fi cercetat de un expert în mumii egiptene (doctor ce moare, la rîndu-i, asasinat de hoţi de morminte, nu înainte de a se îndrăgosti de o frumoasă irlandeză, cu origini italiene, Lisa, fiica Agatei, pupila stareţei Lucilla din Amalfi), ori viaţa de dinainte de război a fabricantului polonez-evreu de ţesături Tomasz Kaminski şi a surorii sale, Erika, pictoriţă ce-şi încercase norocul la Paris, în Montmartre. Şi aşa mai departe, un carusel ameţitor de culori şi destine legate între ele prin povestea capului-relicvă (un craniu shakespearian), un joc de oglinzi – aşa cum apare acesta, literal, în souk-ul din Cairo vizitat de Rossellini în prezenţa Lisei şi a soţului ei irlandez (o imagine magic-ocultă!) –, un poem de dragoste şi moarte, şi un tablou al lumii obsedat de „timpul care trece“; dar şi un poem de trecere dincolo: „Căci toate sînt prinse între ele – spune capul regelui –, firele, fibrele, rotirile şi căderile, cuvintele şi sîngele. Deşi, cum a spus cîndva bătrîna madre Agnese, stareţa mănăstirii din Amalfi, iar eu n-am uitat, nimic în lume nu trebuie să te lege atît de tare încît să nu te poţi dezlega“ (p. 195).
Un roman hipnotic şi incantatoriu
Arabela, Sara, Gilda, Marie (ajunsă, amnezică, la Paris, pe cheiurile Senei, şi devenită Fleurette, iar apoi sinucisă în apele Senei din lipsa vocaţiei de a iubi), Julie (tînăra florăreasă care o găseşte, devenită mai tîrziu – din pricina iubirii neîmplinite pentru pictorul misterios Sébastien – stareţa Lucilla a mănăstirii din Amalfi), Agata, pupila Lucillei, care părăseşte mănăstirea pe urmele iubitului ei irlandez, Lisa (Elisabeth), fiica Agatei, îndrăgostită la Cairo de medicul italian Rossellini, poloneza de origine evreiască Erika, pictoriţa ratată ce se va întoarce de la Paris pentru a fi ucisă, împreună cu fratele ei, de nazişti, Hans Scheibler, comerciantul rival al lui Kaminski (care vrea să-l salveze de nazişti) şi fiul său, Peter, devenit campion la raliuri şi care se sinucide în timpul unei curse, şi, în fine, însuşi Sébastien, supranumit Sébastien la Vieux, fratele de lapte al lui Marie şi geamănul capului lui Henri al IV-lea (fiindcă mama lui, Arabela, i-a ţinut pe amîndoi lipiţi de pîntecul ei), cel care nu îmbătrîneşte şi traversează secolele, cu toţii sînt legaţi, aşadar, prin „fire şi fibre”, prin „cuvinte şi sînge” de tribulaţiile capului regelui roşcat Henri al IV-lea şi ale soţiei sale (răzbunătoare) Margot. Povestea capului e, concomitent, ca o vrajă şi ca un blestem, cei/cele care ajung în preajma lui cunosc fericirea şi disperarea, somnul şi tînjeala, iubirea neîmplinită şi asceza. Capul e ca o relicvă sacră, răspîndeşte arome stranii şi o lumină nefirească din găvanele craniului. Iar rochia roşie de sărbătoare – pe care a purtat-o Arabela, cu două secole în urmă, în noaptea profanării mormintelor regilor la Saint-Denis – a devenit şi ea miraculoasă şi indestructibilă, supravieţuind în timp şi schimbîndu-şi proprietarele, aşa cum îşi schimbă culorile de la un trup la altul (producîndu-le fetelor care o îmbracă stări extatice).
Roman hipnotic şi incantatoriu, roman magic, ocult şi senzaţional (acoperind o nişă aparte, unde aş mai putea plasa numai romanele lui Octavian Soviany, Viaţa lui Kostas Venetis, Moartea lui Siegfried, Năluca), Adio, Margot e o splendidă şi intensă meditaţie asupra trecerii timpului şi a existenţei umane, asupra istoriei, memoriei şi uitării, a iubirii şi singurătăţii, a contemplaţiei şi ascezei. Este, cred, unul dintre cele mai bune titluri româneşti apărute în acest an.