Wilhelm Filderman și rolul său în comunitatea evreiască din România

Apariția cărții autobiografice a lui Wilhelm Filderman (1882-1963), Memorii și jurnale, volumul I (1900-1940), îndelung așteptată de cei interesați, se instituie drept un eveniment editorial, datorită personalității autorului și  importanței subiectului – sursă de cunoaștere a unei perioade agitate din istoria României. Partea propriu-zisă, autobiografică, familială și personală, este modestă, lăsînd loc activității sale dedicate emancipării evreilor din România și încetățenirii lor, iar în volumul al II-lea, perioadei de război, deportări și genocid. Atașamentul său față de România transpare chiar din primele rînduri: „Părinții mei s-au născut români. Mama mea, Carolina, s‑a născut la Pitești, oraș din județul Argeș, iar tatăl meu, Moritz, a văzut lumina zilei la Turnu Măgurele, oraș situat în apropiere de locul unde rîul Olt se varsă în Dunăre“. Odată căsătoriți, părinții s-au mutat la București, unde tatăl a înființat o tipografie și o legătorie.

Din cei cinci copii ai lor, trei fete și doi băieți, Wilhelm a fost cel din urmă. Tatăl său a murit pe cînd el avea doar trei ani. Mama, la 26 de ani, nu s-a remăritat, dedicîndu-și viața creșterii și educației copiilor. După clasele primare, Filderman a urmat Liceul „Matei Basarab“, și nu la vreo școală evreiască, deoarece, potrivit mamei, „Din moment ce ne născuserăm în România, unde ne vom trăi restul zilelor, era bine pentru noi să-i cunoaș­tem poporul, limba și istoria“. Paradoxal, destinul a vrut ca la liceu să fie coleg de clasă cu viitorul conducător al țării, Ion Antonescu, cel care îl va deporta în Transnistria. Vom prezenta aici, sumar, ascensiunea și poziția lui Filderman în conducerea comunităților evreiești din România, succedîndu-l pe Adolph Stern, precum și obiectivul atins, după nenumărate lupte politice, încetățenirea minorității evreiești (1923). Filderman poate să fie considerat drept un patriot român: a participat la Primul Război Mondial, a fost decorat, iar în politică, ca deputat în Parlament, a militat, pe liste liberale, pentru prosperitatea țării și pentru drepturi egale pentru coreligionarii săi. El urmărește, ca un cronicar, mai ales între anii 1929 și 1939, acțiunile antisemite, dez­ordini, tulburări,  jafuri, incendieri, asasinate, aruncări de evrei din trenuri în mers, sub ochii autorităților, cînd indiferente, cînd complice, autorul portretizîndu-i pe inspiratori, A.C. Cuza și Codreanu. Din analiza sa rezultă că principalele partide democrate, PNL și PNȚ, au dus o politică duplicitară față de evrei, în opoziție, cu promisiuni electorale, la putere, cu menținerea discriminării. Dupli­citare și în fața Occi­dentului, susținînd că străinătatea e dezinformată, România rămînînd ultima țară din Europa care nu-și încetățenise evreii, decît, la un moment dat, doar nominal, prin votul Parla­mentului (între 1879-1914, doar 2.000 de beneficiari!). Duplicitar și prin faptul că evreii trebuiau sa-și facă datoria ca ostași, în război, dar fără drepturi, în timp de pace.

De fapt, „mașinăria discriminatoare“ a continuat să lucreze, de la o guvernare la alta. Reglementarea a intervenit sub presiunea Occidentului; trebuiau abolite peste 200 de decrete-legi restrictive, lucru care cerea timp, așa încît oficializarea din 1919 s-a desăvîrșit în 1923. Aceasta nu a însemnat însă și sfîrșitul antisemitismului. Cînd Filderman l-a interpelat pe Brătianu cerîndu-i să condamne oficial plaga antisemitismului, acesta a refuzat, asigurîndu-l că el nu a fost și nu este antisemit, replicîndu-i: „Dvs. știți prea bine. Țara e antisemită!“. În replică, Filderman a spus: „Nu, țara nu e antisemită. E doar o bandă de huligani, tolerată de autorități“. La rîndul său, Maniu, în opoziție, i-a promis lui Filderman un loc de deputat, unul singur, în schimbul sus­ținerii electorale, la care acesta a replicat: „Să fac față, de unul singur, la toți antisemiții?“. În sfîrșit, Brătianu avea să se exprime limpede împotriva antisemitismului: „Țin să declar acum că chestiunea evreiască a fost în întregime soluționată de noi și nu mai există o ches­tiune evreiască, nici un partid antisemit, deși poate mai e încă o ușoară tendință antisemită, dar în numele guvernului român mă angajez să combat antisemitismul român cu toată energia mea și din toată inima“.  Doar că de drepturi cetățenești vor beneficia evreii numai 15 ani, căci guvernul Goga-Cuza îi va descetățeni, în 1938, cu urmările binecunoscute. De aici încolo, doar un pas pînă la Holocaust (analizat în volumul al II-lea). Filderman se confruntă cu calomnii, numindu-le „mituri“, două, în principal.  Mitul așa-zisei „invazii evreiești“ şi mitul „acaparării economiei naționale“. Cei ce vorbesc de „invazie“ triplează, cel puțin, populația evreiască, adăugînd și zecile de mii de evrei fugiți din Ucraina în timpul și după pogromuri, care doar tranzitau România în drum spre America. Cît privește economia, citînd diverși specialiști, el menționează rolul activ, de cea mai mare utilitate, exprimat prin contribuția evreilor la aducerea civilizației apusene în țara noastră, ambasadori ai ideilor europene. Werner Sombart, de pildă, scria: „În e­sen­ță evreii sînt cei care au ridicat nivelul economic al țărilor în care trăiau, iar plecarea lor a marcat decăderea locurilor lăsate libere“. Evreii au fost primii care au descoperit petrolul în România, primii care au adus în țară mașini agricole, au dezvoltat comerțul și industria, sectorul meșteșugăresc. Citîndu-l pe Eugen Țațomir (Contribuțiuni la studiul evreilor ca element producător în economia națională, București, 1937), mai aflăm că „Evreii au desfășurat o vie activitate economică, evoluînd spre formele superioare ale creditului. Ei au fost aceia care au introdus societățile pe acțiuni, societățile de asigurare și tot ei au contribuit la răspîndirea hîrtiilor de valori, contribuind, totodată, la dezvoltarea clasei de mijloc. Dar importanța evreilor nu stătea în număr, ci în valoare și influență“.

Filderman a subliniat și aportul evreiesc pe tărîmul culturii și educației, dînd cîteva exemple, dintre care îl amintim pe David Emmanuel, profesor de matematici la Facul­tatea de Științe din București, mai bine de 50 de ani. Unul dintre studenții săi, Petre Sergescu, spunea de­spre profesorul său: „În loc să fie descurajat și să-și blesteme soarta, el și-a dedicat întreaga viață predării. S-a consacrat cu dragoste carierei sale și a pregătit două generații de oameni de știință care au obținut recunoaștere la nivel european. În el se afla ceva din frumusețea eroilor antici, în acea abnegație care crease spiritul științific al țării noastre“.

Mi-aș permite să menționez și eu cîteva nume de distinși oameni de valoare, precum scriitorii Mihail Sebastian, B. Fundoianu, Tristan Tzara, Paul Celan, Max Blecher, N. Steinhardt, Tudor Vianu, Eugen Ionescu, o bună parte din avangarda literară și artistică, lingviști, ca Tiktin, Șăineanu, Candrea. Filderman se apleacă și asupra operei de editare și de colportare a căr­ților în țară, menționînd spusele lui Cezar Petrescu despre librarul și editorul Carol Segall, de pe Calea Victoriei, care „iubește cărțile în mod discret și insistent și publică la prețuri accesibile cărți populare“. Tot astfel, frații Șaraga, R. Samitca, L. Alcalay, I. Haiman, H. Steinberg. Arthur Gorovei, referindu-se la sutele de studenți evrei români pe care i-a întîlnit la Universitatea din Praga, spunea următoarele: „Bărbații lucrează în construcții, tinerele sînt chelnerițe la restaurante. Toți studenții evrei pe care i-am întîlnit la Praga trăiesc precum românii. Cînd i-am întrebat de ce părăsiseră România, mi-au răspuns: «Am plecat să studiem în străinătate, deoarece la universitățile din țara noastră, acolo unde ne-am dus ca să dobîndim cunoaștere am încasat bătăi»“. Studenții evrei erau îndeobște săraci și nu arareori părinții lor făceau sacrificii pentru educație. De observat, pe această temă, că țărănimea română, majoritară vreme îndelungată, nu dorea ca fiii săi să-şi părăsească familia pentru studii, înstrăinîndu-se și lăsîndu-le gospodăriile fără forță de muncă.

Potrivit editorului Jean Ancel, Filderman a fost ceea ce numim astăzi un european, un gînditor al reformelor care ar fi adus România mai aproape de modelul occidental. Cred că stătea însă mai bine cu logica decît cu predic­ția. Dacă milita pentru integrarea evreilor în societatea românească nu putea, în același timp, să pledeze și pentru emigrare, deși sus­ținea ideea reclădirii Statului evreu, vizitase Palestina, încă britanică, și ajutase financiar colonizarea evreiască. Unde însă avea dreptate istoricul Jean Ancel e faptul că Filderman a subestimat potențialul naționalismului extremist, în creștere exponențială, urmărind nu numai excluderea evreilor („Jidanii la Palestina!“), ci și lichidarea lor, la nevoie („Moarte evreilor!“), ca și extirparea celor ce le stăteau în cale (Duca, Iorga, Armand Călinescu). „Filderman nu a pătruns pe de-a întregul ideologia fascismului românesc“, susține Jean Ancel, care adaugă că „nu a priceput, decît prea tîrziu, că nu este vorba de­spre o mînă de huligani, ci de o rinocerizare de masă, pînă la vîrfurile intelectualității“. Pe de altă parte, tot Jean Ancel subliniază ideea că Filderman a fost un democrat pragmatic și moderat, un seismograf pe care se puteau citi „trepidațiile ce zguduiau minoritatea evreiască“.

Ceea ce însă i se poate reproșa editorului este faptul, recunoscut de altfel, că a operat eliminări din textul original (circa o cincime !), repetiții, lungi scrisori personale, discursuri ample, acte normative emise de Parlament, tabele statistice, tăieturi din ziare.  S-au mai operat și alte tăieturi în decursul traducerii în limba engleză. Cam mult și, mai ales, fără aprobarea autorului. Ar mai fi de spus că așa-zisa „Introducere“ de peste 60 de pagini a lui Jean Ancel nu este propriu-zis o prefață, ci mai degrabă un studiu paralel. Cartea, în ediția românească, are totuși o prefață, semnată de Alexandru Florian, care evidențiază importanța traducerii cărții, prin faptul că, alături de Jurnalul lui Sebastian, Memoriile lui Filderman ilustrează „ca un duș rece, slăbiciunea democrației românești și  prăpastia civică și politică dintre România acelor vremuri și Europa de Vest“.