Memento. Matei Călinescu între oglinzi mișcătoare

The true self is the imagined self

Pe 15 iunie, Matei Călinescu ar fi împlinit 83 de ani. Tot în iunie, de Sînziene, s-au împlinit opt ani de la despărțirea noastră de el…  A-l reciti, a scrie despre el, a ne reaminti de el înseamnă și a-l readuce la viață, fie și pentru o clipă… Cei care l-am cunoscut vom face acum un gest larg, matein, cu mîna, și vom murmura replica lui favorită din ultimii ani, cel puţin atunci cînd se afla în România (o reîntîlnim şi în Jurnalul postum): „nimic nu contează“ (precedată uneori, într-o argumentaţie logic-paradoxală tipică și eroului său Zacharias Lichter, de afirmaţia contrară, „totul contează“, după cum o altă replică-laitmotiv, „totul trece“, îşi găsea împlinirea conclusivă în „şi trecutul trece“). Dar pentru că totul e vanitas vanitatum, trebuie să ne bucurăm și mai mult de ceea ce avem în această clipă, de acel aici-și-acum, al vieții sau al literaturii.

Asemenea îngerului Eu-Tu-El

Matei Călinescu s-ar fi delectat enorm răsfoind acest Festschrift dedicat lui de către prestigioasa The Yearbook of Comparative Literature (volumul 59/2013, publicat de Indiana University la Toronto University Press, apărut în 2016, prin grija şi devotamentul editorului Călin-Andrei Mihăilescu). Matei s-ar fi bucurat nu din orgoliul de a avea un Festschrift dedicat operei și biografiei sale, ci din pura plăcere de a se vedea citit, interpretat, de fapt recitit și în fond rescris de o mînă de oameni, unii cunoscuți, alții apropiați sau chiar prieteni, într-un implicit dialog intertextual care repune temele sale existențiale și literare într-un framework mobil, fundamental dialogic, similar nu unei rame, ci unor oglinzi. Aceste teme ale sale – dintre care modernitatea, relectura, identitatea sînt, probabil, temele forte, laitmotivele – se reflectă în eseurile și evocările care compun acest volum ca într-un sistem leonardesc de oglinzi, acela care, reflectînd imaginea celui care stă în centru, face ca fiecare imagine dintr-o oglindă să se reflecte, la rîndul ei, în celelalte oglinzi, fiecare oglindă reflectînd nu doar obiectul real, ci și celelalte imagini ale sale. Cu alte cuvinte, sensul subtil şi ezoteric – ar fi spus Matei – al acestui volum constă în jocul foarte subtil de perspective şi oglindiri, care își răspund și se prelungesc ca un sistem de ecouri, asemenea îngerului Eu-Tu-El din volumul de poeme Tu. Simbolic, trinitatea Eu-Tu-El trimite la acel cititor-recititor angelic, căruia orice Text/Autor i se adresează implicit, la o comunicare (verbală, afectivă, literară) prin ecouri care reverberează unele dintr-altele, hrănindu-se unele dintr-altele. Privită retrospectiv, în ansamblu, de la primele încercări poetice de la începutul anilor ’60 la ultima sa scriere, Un altfel de jurnal, incluzînd opera sa critică şi teoretică, tot ce a pus pe hîrtie Matei Călinescu ne apare ca un astfel de sistem auto­specular, un arc peste timp, traversat de aceleași imagini, teme, întrebări, reluate şi îmbogăţite.

Tocmai de aceea Matei Călinescu Festschrift e o bine-venită lectură în oglindă/oglinzi a acestei personalităţi atipice, atît în mediul românesc, cît şi în cel american, construită ca atare, percepută ca atare în ambele medii. Matei Călinescu era „altfel“ de la început, în lumea comunistă în care s-a format, după criterii culturale şi morale care în acel moment deveniseră imposibile: acest „altfel“ se condensează în primul său studiu despre conceptul modern de poezie şi în romanul său poetic Zacharias Lichter, o operă literară ieşită ca din neant,  intens subversivă politic (inconştient, mărturiseşte autorul, deși fusese percepută drept politică în epocă, conform mărturiilor unor lectori contemporani precum Steinhardt – o relectură în cerc a romanului face Liviu Papadima, în textul său cvasimemorialistic inclus în Festschrift, despre latura politică a operei sale scrie Aurelian Crăiuțu). Zacharias Lichter, operă-cheie pentru ceea ce Matei Călinescu a lăsat în urma sa în România comunistă, publicată cu patru ani înainte de emigrare (1973), postulează şi etalează o poetică a paradoxului, a negaţiei şi autonegaţiei mistice. Figura lui Iov, metaforă a tragicului absurd, a lipsei de sens a suferinţei şi a propriei existenţe – care are, totuşi, un sens, dar complet abscons –, e metafora centrală încă de pe acum, cu atîţia ani înainte de naşterea lui Matthew, de scrierea Portretului lui M – Matthew’s Enigma, în ediția englezească – o altă scriere-„cheie“, prin care putem reciti întreaga operă a lui Matei Călinescu, afirmă unul dintre comentatorii săi americani, Breon Mitchell.

Spectralitate-marginalitate

După reîntoarcerea în România postcomunistă, Matei Călinescu se simte şi declară hamletian o fantomă bîntuind un trecut-prezent ce nu mai poate fi reapropiat decît imaginar – printr-o relectură interioară, prin intermediul unor Amintiri în dialog cu prietenul de-o viaţă şi „geamănul“ Ion Vianu. Matei Călinescu revine în cultura română în forţă, prin publicarea unui număr important de cărţi, unele scrise direct în română, altele traduse, altele adaptate (ineditul capitol românesc adăugat la A citi, a reciti, ediţia românească a americanei Rereading), dar îşi rezervă statutul de spectru – ceea ce îi conferă, asemenea spectrului hamletian, şi statutul unui deţinător (e drept, inutil, tragic) al adevărului: el este de aici, fără să fie de aici. Dincolo de latura poetică, morală, culturală a acestei stranietăţi (Andreeea Deciu scrie despre „virtutea străinului“ în operele sale tîrzii), această spectralitate-marginalitate e de fapt tipică nu doar pentru operele sale tîrzii, e funciară, originar-identitară şi, probabil, de nedeclarată natură mistică: trăim în această lume (oricare ar fi ea), dar fără să fim ai ei. A trăi în ruptură, în negaţie, în paradox – de fapt în perplexitate –, iată cum ne întoarcem, dinspre anii 2000, dinspre scrierile tîrzii, postcomuniste, spre personajul de tinereţe Zacharias Lichter. Drumul în sus este şi drumul în jos. Matei Călinescu a rămas altfel în lumea în care a emigrat: deşi perfect acomodat la suprafaţă în lumea academică americană, el a rămas programatic fidel stranietăţii sale identitare – despre paradoxul identităţii româneşti va scrie pe larg în cartea despre Ionesco. El este (devine?) român în America – şi am reţinut, dintr-unul din aceste studii, un relevant detaliu vestimentar, care se regăseşte şi în fotografia de pe coperta acestui volum: acel larg trench cenuşiu, şaizecist, adus de imigrant din România şi purtat în State pentru cîţiva ani buni, ca marcă vizuală a unei nobleţi marginale, est-europene – sau ca un fel de pelerină a lui Peter Schlemihl, care ascunde şi totodată atrage atenţia asupra diferenţei sale misterioase. El este un om fără umbră, care a renunţat simbolic, plecînd din ţară, la ceva (la identitatea profundă, românească?) pentru a nu face pactul cu diavolul roşu. Dar, de fapt, la identitatea profundă nu se poate renunţa, identitatea se poate doar rescrie la nesfîrşit, din ruptură, din propriul exil interior. Din acest paradox interior asumat s-a născut Zacharias Lichter, apoi concepţia asupra modernităţii/modernismului, paradoxurile, întrebările lăsate în suspensie în cărţile sale despre „feţele“ modernităţii (puse în discuţie în studiul lui Mircea Martin), dar şi aceeaşi concepţie paradoxală a (re)lecturii, sensul (discret autobiografic, deci specular) al literaturii ca secret.

Relectură, secret autobiografic, căutare identitară

Este curios cum textele din acest Festschrift își răspund și cum, din cauza dialogului dintre ele, aproape își șterg autorii. Volumul este în sine un exercițiu de relectură mateină a lui Matei Călinescu, asumînd ideea de relectură, de paradox, de secret autobiografic, de căutare identitară.  Este exact ceea ce un „cititor angelic“ – sintagma îi aparține lui Matei Călinescu – ar trebui să facă, să se identifice (inclusiv empatic) cu personajul sau textul său. Din studiul extrem de interesant al lui Jon Thiem despre corespondențele dintre teoria relecturii, elaborată de Matei Călinescu, și recente descoperiri din științele cognitive,  aflăm că există nişte mirror neurons, nişte neuroni-oglindă, care ne fac să simulăm în mintea noastră, ca într-o oglindă, ceea ce vedem la alţii. Simulăm în mintea noastră şi ceea ce citim, ne identificăm cu personajele dintr-o carte, simulăm, în actul lecturii, construcţia, stilistica textului, performăm ceea ce citim: cititorul ca interpret-actor, performer al textului este, de fapt, un recititor, un rescriitor… (Sanda Golopenţia reciteşte, paradoxal, Rereading, Liedeke Plate scrie asumat despre echivalenţa rereading–rewriting…)

Dacă a citi are un unic sens, a reciti merge înainte și îna­poi, atît în literatură, cît și în viață, îmbogăţindu-le (pe ambele) cu sensuri vechi, mereu reînnoite, cu acele sensuri care nu se pot naşte-renaşte decît asumînd relectura ca formă de rescriere revelatorie: tot ce a scris Matei Călinescu se subordonează, de la început, unui concept de relectură-rescriere, în primul rînd interioară, a unei metafore a sinelui-spirală urcătoare-coborîtoare. Ceea ce se adaugă acestei mandale a sinelui, desfăşurate într-o operă atît de diversă şi bogată, este o intensitate care încă ni se comunică, la relectură, o intensitate iradiantă a personalităţii şi scriiturii lui Matei Călinescu, pe care acest volum reuşeşte să o (re)transmită.