Ca formulă ce mixează, într-un cockteil narativ cu multe nuanţe de originalitate şi cu efect puernic asupra cititorului, ingrediente precum fantasticul ori oniricul, dialogul frust, foarte bine dramatizat, şi insertul descriptiv cvasipoematic sau realismul magic care intersectează oaze de realism propriu-zis, a doua carte a lui Tudor Ganea se înscrie, în chip firesc, pe aceeaşi linie cu volumul de debut, Cazemata (2016). Cu deosebirea că e mai închegată, mai rotundă, mai unitară în raport cu prima, care se construia modular şi miza într-o mai mare măsură pe discontinuităţi narative. Ambele (micro)romane ascultă de exigenţele a ceea ce se cheamă, cu un termen mai vechi, „proză artistă“, desfăşurînd – tacticos, cu „viclenia“ prozatorului care ştie cît e bine să etaleze şi cît să „ascundă“, cît din „recuzită“ poate lăsa la vedere, cu o neglijenţă studiată – un discurs elaborat, controlat pînă în ultimele-i articulaţii.
De la calitatea „povestirii“ – mult invocată laudativ şi în legătură cu Cazemata – pînă la eşafodajul complex al descrierii, totul se supune, în Miere, unui imperativ al rigorii. A se vedea, de exemplu, maniera în care se articulează o descriere, cu lux de detalii a căror acumulare nu creează numai o imagine a pitorescului – a căror funcţie nu este, deci, în primul rînd, una estetizant-ornamentală –, ci şi o impresie de precizie şi de consistenţă a discursului. Sînt, în mare, două tipuri de descriere, subordonîndu-şi două universuri ficţionale relativ autonome, în Miere: pe de o parte, o descripţie similirealistă – a unei lumi care are sau, mai bine zis, pare a avea contururi verosimile, familiare –; pe de altă parte, o descripţie care se aplică unor spaţii ale halucinaţiei, ale oniricului sau ale fantasticului. De o parte, gesturile sigure, precis „desenate“, ale unui tînăr (Stelu) care pune în funcţiune, într-un sat oarecare, un motocultor; sau manevrele de aterizare – cu toate detaliile aferente – făcute de pilotul unui MIG. De cealaltă parte, halucinaţii de tot felul, larg desfăşurate în pagină şi la fel de riguros descrise: visele unui copil bolnav, nălucirile unui adolescent „borderline“ sau rătăcirile cuiva care, luat în posesie de o forţă obscură, face gesturi nebuneşti, răscolind, la propriu şi la figurat, un sat întreg (şi multe altele, între care şi viziunea cvasiapocaliptică a unui Bucureşti devastat de cutremur în anul de graţie 2017).
Acelaşi sat, Mireni (loc imaginar, situat „între Snagov şi Gruiu“ – altul decît cel pe care, în realitate, îl găsim pe harta Vasluiului…), e privit din două unghiuri diferite. Din unghi (simili)realist, e un sat oarecare, din România timpului nostru, cu personaje pitoreşti ca „nea Jărcău“, „tanti Jana“, tinerii Spirea, Onu, Iorgu, Dinamo sau Stelu – între care ultimul, într-o scenă banală de gelozie, tocmai a stricat nunta unui prieten şi a învrăjbit o întreagă comunitate. Dintr-o altă perspectivă – simbolică, mitică, magică, fantastică, fantasmatică… –, lucrurile se văd, desigur, altfel, aşa încît acelaşi Mireni se dovedeşte a fi (şi) un spaţiu al miracolelor şi al revelaţiei. O pădure de salcîmi pe care nu o poate vedea oricine, dar în care albinele, stimulate de un anumit ritual sexual-misteric al sătenilor, produc o miere miraculoasă; un apicultor iniţiat în taine mundane şi transmundane; un sat care dispare şi se re-constituie, pe alte coordonate şi într-o altă dimensiune; un motocultor banal care dă peste cap ordinea unei întregi lumi şi alte asemenea amănunte ficţionale – aruncă naraţiunea pe o traiectorie a imprevizibilului şi a inexplicabilului, subordonînd-o unui scenariu în parte fantastic (căci e vorba, aici, de un fantastic atipic), complicat prin suprapunerea unui etaj metanarativ.
Sigur că, de la un punct înainte în desfăşurarea naraţiunii, marginile celor două lumi încep să-şi suprapună „tivurile“, creînd un spaţiu de interferenţă aflat sub semnul echivocului irezolvabil. De altfel, proiecţiile onirice în interiorul cărora plonjează personajele (şi cu deosebire unul dintre acestea: un tînăr, Radu, cu statut ficţional ambiguu) împrumută meticulozitatea unei descripţii „realiste“, după cum descrierea unor gesturi ori scene calificabile ca banale are ceva din stranietatea şi din amploarea halucinatorie a celor dintîi.
Iată, mai jos, un eşantion dintr-o descripţie în cheie „realistă“ (sau, mai bine zis, un mic fragment dintr-o secvenţă ce începe într-o astfel de cheie, spre a vira mai apoi, aparent inexplicabil, în plin absurd):
„Ajuns la şoseaua principală, Stelu se opri şi-şi îndreptă spatele fără să dea drumul mînerelor tremurînde. Soarele îi strălucea atît de tare în pielea transpirată, încît, atunci cînd un copil trecu pe lîngă el, îşi puse palma cozoroc deasupra frunţii, uimit de lumina reflectată din pieptul lui Stelu. Acesta măsură pentru o clipă şoseaua, ambală motorul şi se urni împingînd motocultorul prin şanţul de pe margine. Cînd intră în sat, cîteva gîşte îşi luară zborul din calea sa, dezvăluindu-i silueta masivă cu muşchii încordaţi şi bine definiţi, cu carotidele întinse pînă sub maxilarul proeminent, cu buzele lipite strîns şi nările mari prin care aerul respirat se auzea şuierînd de la cîţiva metri. Trecu de primele case…“.
Începută într-o logică a firescului (relativ, desigur), bruiată de anumite sugestii ameninţătoare, înaintarea personajului cu motocultorul prin sat intră, încet-încet, într-o logică a coşmarului:
„În cortul de festivităţi, sapa îşi continuă deplasarea ghidată de mîinile celui care o împingea, fărîmiţînd pămînt şi aruncînd smocuri de iarbă umede în laterale. Cînd ajunse în dreptul unei mese, cuţitele frezelor îi retezară picioarele de lemn. Masa căzu şi mesenii săriră în lături, lipindu-se speriaţi cu spatele de prelată. Odată răsturnate, fleicile, micii şi fripturile fură tocate şi aruncate în sus. O ploaie de cărnuri începu să-i bombardeze pe nuntaşii rămaşi prin cort. Cuţitele rotative despicară un purcel de lapte şi-i aruncară şoriciul şi umplutura de tocătură pe pînza interioară a prelatei“.
Într-o altă dimensiune ficţională, un copil visează cum devine una cu clădirile şi cu străzile din jur şi cum corpul lui, dematerializat, se scurge prin încrengătura de ţevi, fire, canale şi viscere ale oraşului, înălţîndu-se apoi deasupra tuturor pentru a contempla un peisaj fascinant-apocaliptic. Aleg, din nou, un eşantion (dintr-un pasaj cvasipoematic, de această dată):
„…Radu rupea, mesteca şi înghiţea, înfundîndu-şi capul prin pielea tencuielii, pînă cînd intră cu totul în adîncul coloanei. Incizia se închise în urma lui şi se pomeni purtat spre capitel. […] Clădirea îl purtă prin sistemul de armare al stîlpului, cu fierul transformat în oase. Pline de fracturi, barele scheletului de susţinere se calusaseră strîmb şi-şi repetau bulbii ţesutului osos de care se agăţa în ascensiunea sa, folosindu-se de priza pe care i-o ofereau, ca un scafandru ce urcă la suprafaţă pe o funie plină de noduri. Ajuns în vecinătatea capitelului, copilul îşi schiţă direcţia la nouăzeci de grade şi fu propulsat pe orizontală, alunecînd prin betonul – devenit moale ca o piftie – al grinzii, pînă cînd se strecură în peretele faţadei“. Şi descrierea continuă astfel, captînd fascinaţia unei înaintări coşmareşti, pe mai multe pagini. În aceeaşi serie de imagini – cîteva zeci de pagini mai încolo –, o secvenţă erotică în care trupul femeii iubite capătă contururile unei hărţi a Bucureştiului se transformă, pe măsură ce se construieşte, în alegoria onirică a unei apocalipse a oraşului zdruncinat de cutremur.
Capitolelor oniric-halucinatorii li se intercalează, derutant, pasaje frust-cotidianiste, consemnînd, de exemplu – cu atenţie la pitorescul oralităţii –, foarte verosimile dialoguri:
„– Al dracu’ patron, începu şoferul, nu merg reatebeurile, da’ pă noi ne-a scos pă traseu.
Deşi nimeni nu părea să-l bage-n seamă, continuă de unul singur:
– Noroc că stau în bloc făcut pă vremea lu’ Ceaşcă. Acolo nu s-a făcut economie la fier. În rest, jale, tăticule, jale. Cică ăstea noi, rezidenţialele, s-au surpat toate. Aşa e cînd ai bani şi te tragi pă cur. Te doare-n bască de cui vinzi. Ţi-ai luat banu’ şi sănătate! Cu rafia şi-au luat banu’, fir-ar mă-sa lor a dracu’! […]
– Ce v-am zis io? reluă, euforic, şoferul. Uite: blocuri noi! Făină! Făină! Crimă au făcut!
Stelu privea prin dîrele scuipatului siluetele blocurilor ruină care se lăbărţau, se rotunjeau şi-şi comprimau formele prin efectul de lupă dat de vîscozitatea salizei“.
Ambele tipuri de secvenţe (şi, de fapt, ambele lumi ficţionale) – şi acelea „plauzibile“ într-o logică „realistă“, şi acelea subsumabile oniricului sau/şi fantasticului – se dezvoltă, s‑ar zice, dintr-o viziune la început statică, dar dinamizată progresiv, pînă cînd viziunea iniţială devine „poveste“, şi dintr-un impuls descriptiv. La baza naraţiunilor fabuloase din Miere (ca şi din Cazemata) stau, s-ar zice, secvenţe imaginate sau visate ce se cer, într-o primă instanţă, descrise şi se transformă în „poveşti“, pe măsură ce această descripţie se dezvoltă – odată cu un întreg şi în bună măsură misterios proces imaginativ. De altfel, procedeul – care se lasă „citit“ printre rînduri – este, fie şi parţial, devoalat undeva pe la mijlocul cărţii, într-un scurt capitol autoreferenţial şi metatextual ce pune la lucru inteligent şi cu lejeritate cîteva trucuri – de altfel, uşor recognoscibile – „consacrate“ de proza postmodernistă: un personaj (Stelu) îşi regăseşte consemnate în caietul unui necunoscut (Radu) ultimele-i peripeţii şi povestea propriului sat, Mireni. În afară de povestea propriu-zisă (care, aflată în plină desfăşurare, e întreruptă astfel brutal – mod de a denunţa, poate, natura iluzorie a oricărei construcţii ficţionale…), caietul mai conţine şi nişte însemnări preliminare, configurînd un mic „laborator de creaţie“. Conform acestor însemnări, scrierea poveştii satului Mireni – unde se petrec întîmplări fabuloase – e precedată de o serie de experienţe imaginative, unele la limita halucinaţiei, trăite de cel căruia îi aparţine caietul – un tînăr, Radu, care, închipuindu‑şi o lume şi descriind-o, sfîrşeşte prin a deveni captivul acesteia (obsesie curentă în proza postmodernistă, de mai multe decenii). „Unde vărs halucinaţiile mele????????????????….“ – notează, cu caractere mult mai mari decît în restul însemnărilor, acest Radu, personaj-autor. „Halucinaţiile“ cu pricina sînt chiar pretextul „construirii“ micului univers al Mirenilor.
Folosite în legătură cu romanul de faţă, cuvinte ca „a construi“, „construcţie“, „constructor“ nu sînt simple clişee din recuzita, evident limitată, a comentatorului literar. Nu sînt „vorbe în vînt“, căci în cazul acesta ele sînt nu doar justificate, ci chiar cerute imperios de structura cărţii – unde recurentele metafore ale construcţiei, re-construcţiei, destrucţiei (şi chiar ale de-construcţiei) au, în mod evident – ca şi, la un alt nivel, imaginile acvaticului sau ale germinaţiei –, valenţe autoreferenţiale. Eşafodaj (meta)narativ şi simbolic sofisticat – ale cărui articulaţii ar putea fi examinate îndeaproape, cu reală plăcere speculativă, într-un eseu hermeneutic mai degrabă decît într-o cronică de întîmpinare –, Miere este cartea unui prozator cu viziune de arhitect (şi poate că nu e întîmplător nici faptul că Tudor Ganea e arhitect nu doar în sens figurat, ci şi la propriu, prin profesie…) şi cu minuţiozitate de bijutier. O reconfirmare – rapidă şi în forţă – a debutului de anul trecut.