Bifurcaţii. Compromisul necesar

Pe Contributors, Daniel Funeriu publică un articol amar în care reia istoria prea scurtului său ministeriat și se plînge – a cîta oară? – de pasivitatea celor direct interesați și, mai general, a elitei intelectuale, care nu l-ar fi sprijinit îndeajuns. E de înțeles frustrarea sa, dar nu are dreptate: au fost destui cei care l-au sprijinit deschis în ce au crezut că face el bine.

Are dreptate Funeriu cînd se întreabă (acuzator) de ce a fost nevoie să apară el, care nu mai avea de mult contact cu școala românească, pentru a stopa furtul de la bacalaureat, cînd toată lumea știa de ani buni că toate rezultatele minunate erau o minciună. Întrebarea e retorică, Funeriu dă și răspunsul, dezvăluie (pentru cine nu aflase încă) sumele exorbitante care se învîrt în jurul universităților private. Nu cred că „elita intelectuală“ are mare vină aici, s-au auzit mereu voci care au strigat că împăratul e gol. Ceea ce m-a mirat însă la unii intelectuali de frunte – mă miră și acum – e lejeritatea cu care propuneau, ca soluție, desfiin­țarea bacalaureatului. Un fel de tăiere a nodului gordian: dacă nu poți rezolva o problemă dificilă, o transformi în (nu o reduci la) o alta mai accesibilă, adică o desființezi. Nu pricep în ruptul capului de ce asta se numește creativitate, și nu escrocherie, și cum un elev al lui Aristotel a putut ajunge la o asemenea rezolvare.

În treacăt fie spus, „soluția“ eliminării problemei dificile e foarte la modă. Nu de mult, s-a propus renunțarea la lucrarea de licență, pentru că, oricum, nu se poate stîrpi plagiatul, mai ales la facultățile umaniste, la drept etc. Și eu cred că lucrarea de licență e caducă, dar nu din cauza riscului de plagiat – ca și la doctorat, dacă profesorii coordonatori sînt competenți și își fac treaba, riscul e foarte mic –, ci pentru că, acum, studiile de licență au devenit de masă și media studenților e destul de coborîtă. Pe vremuri, facultate făceau puțini; dintre ei, doar o parte scriau o lucrare de diplomă (licență). Suficient de puțini pentru ca, de exemplu, în Italia această diplomă („laurea“) să fi înlocuit chiar doctoratul, care nu a fost introdus decît în 1980! Probabil că o soluție rezonabilă ar fi posibilitatea opțiunii: unii – nu mulți – să finalizeze studiile cu o lucrare (cu nuanțe de originalitate), ceilalți cu un examen comprehensiv.

Pînă la urmă, Funeriu a reușit să arate că se poate face din bacalaureat un examen cinstit (în cei șase ani scurși de-atunci, revenim încet la procente de promovare record), dar nu a avut nici timp, nici bani să facă și ce ar fi fost mai important: să separe filierele, să diferențieze bacalaureatul și, mai ales, să revizuiască planurile și programele de învățămînt, să modernizeze formarea profesorilor, în așa fel încît examenul acesta să capete un conținut, să nu mai fie doar o modalitate între altele de a finaliza un ciclu și de a ierarhiza absolvenții.

Nu doar asanarea bacalaureatului i-a reușit lui Funeriu, au fost și multe măsuri salutare cuprinse în Legea 1/2011, unele încă în vigoare – sau, dacă nu rămase exact cum le-a dat, lăsînd suficiente urme în metamorfozele lor ulterioare. De ce, totuși, în ansamblu, reforma lui Funeriu n-a reușit? Cred că principalul motiv e că a fost o reformă impusă, nedorită și nesusținută de majoritate. Nici măcar politic nu a avut Funeriu susținere – în afară de Traian Băsescu, care l-a impus și i-a dat mînă liberă, nimeni din PDL nu i-a stat alături. Cît de­spre profesorii de toate gradele, doar o mică parte erau (și sînt) cu adevărat de acord cu schimbările propuse și nu din cine știe ce rațiuni ideologice, ci pur și simplu pentru că reforma le atingea prea mult interesele – materiale, în primul rînd, dar nu numai: se opun, de exemplu, noului tip de evaluare și promovare în învățămîntul superior și profesori plini, conducători de doctorat, care nu mai sînt în pericol să piardă ceva, dar nu pot accepta că realizările lor de-o viață sînt sub standardul cerut acum unui conferen­țiar sau chiar lector.

După șase ani, situația îmi pare neschimbată, nu cred că numărul celor care doresc reforma a crescut semnificativ. Impunerea ei e iluzorie – ar trebui așteptat un număr indefinit de ani: nu îmi imaginez decît scurte ministeriate de tip Funeriu sau Mircea Dumitru, între lungi epoci generic numite Andronescu, un fel de „un pas înainte, doi înapoi“, care nu ar duce la nimic bun. Rămîne încercarea de a-i convinge, treptat, pe cît mai mulți dintre cei refractari, mizînd, în același timp, pe pensionarea celor mai în vîrstă (deși am mari îndoieli că toți tinerii, nou-intrații în sistemul de învățămînt, sînt atașați reformelor). E nevoie de multă răbdare și de compromis – tare greu de acceptat de ambele părți. Există teorii sociale care demonstrează, inclusiv cu mijloace matematice, că între confruntare și cooperare e mai avantajoasă cooperarea. Doar că teoria e una, și practica – altceva. Compromisul e greu de atins și pentru că miza principală e accesul la fonduri (și la titluri, ceea ce nu e mult diferit), care ar trebui să se facă în urma unei evaluări, ceea ce presupune o definiție acceptabilă a valorii și a criteriilor după care e apreciată, chestiunile pragmatice fiind dublate de o încărcătură simbolică greu controlabilă. Compromisul ar duce și la desființarea multor locuri de muncă foarte călduțe. În plus, compromis cu furtul și incompetența crasă e imposibil (unii, adică, ar trebui să sacrifice pretențiile maximaliste ale celor mai elitiști dintre ei, alții ar trebui să-i sacrifice pe cei mai corupți și incompetenți).

Deocamdată, PSD a anunțat că pregă­tește o nouă lege a Învățămîntului, și o face fără să discute cu „ceilalți“. Președintele pare să aibă și el niște zvîcniri în direcția asta, dar care nu trec de o retorică găunoasă. Mi-e imposibil să înțeleg cum nu pricep oamenii ăștia că, dacă fiecare dă cîte o lege pe care ceilalți, neagreînd-o, o schimbă, nu se ajunge nicăieri și pierdem toți. Ar fi mai ușor dacă PSD, partidul acesta mare și bine organizat, ar găsi niște oameni mai luminați pe care să-i pună la conducerea Învățămîntului, a Cercetării și a Culturii. Există destui intelectuali de foarte bună calitate, universitari și nu numai, care nu se regăsesc în retorica de dreapta și la care ar putea apela. De ce nu o face?