Alexandru Done își face debutul scriitoricesc nu dinspre lumea literelor, ci dinspre cea a artelor vizuale, propunînd un roman destul de insolit la prima vedere, dar în care cititorul va recunoaște o serie de teme (pentru a nu le spune locuri) comune ale literaturii autohtone din ultimii ani. Pentru că vorbim însă despre primul său roman – ba mai mult, despre cîștigătorul ediției 2017 a Concursului de debut de la Polirom, ales din nu mai puțin de 122 de manuscrise –, este cu atît mai interesant de urmărit cum alege autorul să dezvolte și să strunească asemenea teme și ce fel de univers ficțional le propune cititorilor săi.
Dintr-un copywriter de mare succes, recunoscut în breaslă și validat nu doar printr‑un salariu pe măsură, ci și prin numeroase premii, protagonistul lui Alexandru Done ajunge taximetrist full time și paznic de bloc cu jumătate de normă. Nu pentru că viața l-ar fi împins s-o apuce pe un asemenea făgaș (complet diferit de traiul său anterior), ci pentru că la mijloc se află o decizie proprie, pe care un șir comprimat de întîmplări nu face decît s-o împingă înainte, dîndu-i consistență și aparența urgenței. Mihai Marinescu are parte de ceea ce mai nou – și mai ales în cultura occidentală – se numește downshifting: o schimbare radicală, ce presupune reordonarea propriei vieți după calapodul altor valori decît cele care au guvernat-o pînă atunci, o întoarcere la simplitate și la ceea ce‑ți face cu adevărat plăcere. Or, asta explică numai o parte a termenului, cea de shifting, de ce însă și down? Pentru că în ochii societății a renunța la o carieră în plină ascensiune, la un salariu rotund din care îți poți plăti un apartament luxos, plus la alte vacanțe și bunuri, ba chiar la propriul statut, înseamnă o degradare, o coborîre pe scala ce măsoară azi succesul unui individ.
Pe scurt, aceasta este rama care încadrează romanul de debut al lui Alexandru Done, cel puțin dacă e să ne luăm după textele de prezentare care-l însoțește (se găsesc pe mai multe site-uri care au anunțat, în primăvară, cîștigătorul concursului organizat de Polirom) și alte cîteva recenzii care merg în aceeași linie. Ceea ce este adevărat, dar numai în parte. Pentru că, dacă romanul lui Alexandru Done se vrea a fi romanul unei asemenea prefaceri identitare, atunci acest întreg proces trebuie privit, cred, prin lentilele mărite – pînă la grotesc uneori – ale parodiei și ale burlescului. Așa cum este descrisă în evoluția sa, de la momentul declanșator la punctul său culminant, mișcarea de downshifting pe care o suferă protagonistul pare să fie doar într-o anumită măsură autentică, mînată de resorturi profunde. Textul este presărat cu elemente care sprijină o interpretare în acest sens, iar miza romanului cred că aici ar trebui căutată.
Mai întîi de toate, motivația lui Mihai Marinescu pentru un atare gest pare mai degrabă o însăilare decît rezultatul unei introspecții de lungă durată. Sigur că avem de-a face cu motive atotprezente (dacă nu clișeu): un loc de muncă pe altarul căruia protagonistul își sacrifică cea mai mare parte a timpului („Din agenție trebuie să fugi, să evadezi! Și asta pentru că întotdeauna mai era cîte ceva de făcut. Că ajungeam seara acasă era simplă derogare, iar concediile, bilete de voie.“), dar care-l ține prins în plasa recompenselor financiare și a validării meritelor de către breaslă, promovarea ca director de creație care îi este refuzată în beneficiul altui coleg mai puțin merituos, o iubită – Bianca, pe numele ei –, toată numai farmece, care-l părăsește brusc atunci cînd se simte trădată în ceea ce ea numește „mitologia lor de cuplu“. La toate acestea se adaugă, firește, o idee vagă și foarte veche din copilărie, pierdută pe undeva prin cotloanele gîndurilor, redeșteptată în momentul în care acceptă să-l înlocuiască pe actorul care trebuia să filmeze un spot publicitar al cărui text îl scrisese, sub pretextul că „eu conturasem personajul, eu îl cunoșteam cel mai bine. Uneori, viața se cerea întoarsă pe dos“. Acesta e momentul declanșator al schimbării, cel în care „odată răsturnat în scaunul șoferului (spotul avea ca personaj principal central un taximetrist), intrat sub luminile reflectoarelor, cu cotul scos pe geam, mi se păruse că totul, dintr-odată, are sens și că «e»“. Un moment care lovește pe neașteptate – ceea ce poate fi considerat ca parte din firea revelațiilor –, dar pe care eșafodajul romanesc nu pare să-l integreze nicicum: dacă protagonistul nostru o fi fost pradă unui măciniș interior, fie și unul inconștient, datorat îndepărtării de adevărata sa natură și de realele aspirații sufletești, acesta s-a petrecut undeva în afara paginilor cărții.
Pe țesătura parodiei sînt brodate elemente ulterioare: deși devenit taximetrist, un om cu totul nou, după cum se vrea, Mihai Marinescu rămîne sclavul vechilor deprinderi, trebuind să tragă din greu pentru a face rost de banii necesari pentru a plăti rata la apartament, chiar dacă acum locurile sale de muncă par cu totul anodine. Nu renunță, așadar, la un credit acaparator pentru a se întoarce în modesta garsonieră în care locuise anterior și în care dăduse de urma lui Eliade. Nu mai e iubit de Bianca, ci de Adela, o tînără bogată și excentrică, căreia îi descoperă Bucureștiul cartierelor mărginașe și al gropilor de gunoi. Așadar, schimbarea se produce și nu prea, iar una peste alta, așa cum cititorii vor descoperi singuri, parcursul său e în buclă, nu liniar, ceea ce pune sub semnul întrebării reușita mișcării sale de downshifting.
Poate că ceea ce încearcă, de fapt, să pună în discuție romanul e tocmai autenticitatea unui astfel de gest în lumea zilelor noastre. În definitiv, ideea metamorfozei, a schimbării radicale, cu scopul de a te (re)apropia de adevăratul sine și de a ieși astfel din iureșul lumii care riscă să te confiște, nu e nici pe departe una nouă și nu reprezintă rezultatul exclusiv al lumii contemporane. Ceea ce însă o diferențiază în forma sa actuală este, pe de o parte, opoziția tranșantă față de materialismul exacerbat și consumerismul societății în ansamblul ei, iar pe de altă parte, transformarea acestui gest – care se vrea extrem de personal – într-un fenomen standardizat, descris în pașii săi esențiali în cărți de specialitate, de unde îl poți deprinde și aplica. Or, odată devenită produs de serie, mișcarea de downshifting riscă să devină unul dintre numeroasele obiecte pe care logica ofertei și a cererii le împinge pe piața de larg consum. Romanul lui Alexandru Done pare să caute surprinderea acestei hibe, a acestui risc al inautenticității aflat chiar în mijlocului unui gest care se vrea a fi tocmai declanșator al unui proces de redescoperire a eului profund. Spun „pare“, pentru că pîrghiile romanului nu sînt mereu trase în această direcție. Dincolo de elementele enumerate mai sus și care vin să susțină parodia ca element structural, acesteia îi lipsește o anume tensiune în raport cu obiectul și ideile pe care le ia în cătare. Autorul însuși susținea într-un interviu că și‑a propus să vorbească într-un mod neserios despre lucruri serioase și viceversa; or, lipsa (sau diluarea excesivă) acestei tensiuni aplatizează tonul narațiunii, seriosul și neseriosul amestecîndu-se într-o pastă volubilă, carnavalescă, dar în care riscă să-și piardă trăsăturile definitorii.
Un risc accentuat, aproape paradoxal, chiar de plusurile acestui roman. În primul rînd, frazarea vie, proaspătă, care curge dezinvolt, dînd impresia că autorul „scrie fără efort, din poignet“ (după cum subliniază Radu Paraschivescu pe coperta a patra a cărții), ceva mai poticnită însă în cazul unora dintre dialoguri, acolo unde stilul verbal al fiecărui personaj nu are mereu adîncimea necesară. Apoi, efectul cinematografic pe care reușește să-l obțină în numeroase scene, precum cea în care protagonistul negociază cu editorul său – critic cu greutate în lumea literară bucureșteană – costul prefeței în funcție de numărul și tipul cuvintelor elogioase, amintind de cadrele filmelor mute, în care intensitatea acțiunii e redată numai de gesturi și mișcări scenice, sau cea apoteotică, dinspre finalul romanului, cu noaptea porților deschise la celebrele palate țigănești din Buzescu. La acestea se adaugă figura tutelară a lui Mircea Eliade, dar recuperată și ea tot în cheie ironică, autorul luînd în mod manifest distanță față de discursul elogios pînă la mitizant care se practică în general atunci cînd vine vorba de intelectualii de marcă ai generației interbelice. Or, prins în ritmul susținut al întîmplărilor tot mai extravagante, al desfășurării de personaje de tot felul (unele cu totul improbabile, fără ca asta să le facă însă discordante în planul narațiunii propuse), al acumulărilor succesive de situații, romanul – și cititorul odată cu el – riscă să se încarce de comic în detrimentul satirei, ceea ce îi afectează implicit miza, așa cum am identificat-o în rîndurile de mai sus. Dar în ce măsură acest lucru se întîmplă sau nu ține, în definitiv, de judecata și de gustul fiecărui cititor în parte, și tocmai reacțiile acestuia cred că sînt cele așteptate deopotrivă de autor și de editura care i-a girat acest debut. Rămîne de văzut, așadar, cît și cum vor fi împlinite toate aceste orizonturi de așteptare.
Alexandru DoNe
Downshifting
Editura Polirom, Iași, 2017, 280 p.
Recenzia Cristinei Gigianu la volumul de debut al lui Alexandru Done „Downshifting” este scrisa cu inteligenta si siguranta stilistica si reflecta, cum e si firesc, o receptare personala. Am avut prilejul sa citesc romanul : o vreme m-a nedumerit, apoi treptat m-a uimit si m-a cucerit. De aceea simt nevoia acestui comentariu care sper sa lamureasca unele aspecte care se pierd in recenzia de fata, corectand in parte aprecierile recenzentei.
Scurta povesire a tramei, din prima parte a articolului, eludeaza doua episoade fundamentale pentru directia naratiunii si sensul global al romanului care – cred si eu ca si recenzenta – este ratarea si parodierea downshifing-ului protagonistului: unul este hotararea personajului de a face din textele lui publicitare o carte de literatura experimentala si aventura hilara iar sociologic si uman neinduratoare prin care izbuteste sa si-o puna in practica; a doua este aventura sublim parodica a ciclului de fresce din palatul tiganesc, cu hagiografia si apoteoza proprietarului, cu iuresul publicitar care o urmeaza si cu metamorfoza pictorului – prieten intru downshfting al protagonistului. Or tocmai acestea sunt episoadele care construiesc ratarea sau mai curand falsitatea downshiftigului (reintoarcerea la simplitate, la saracie si la contactul uman direct si autentic) in lumea de azi orientata inexorabil spre oportunitati materiale si succes si manipulata pana in adanc de publicitate si de media. Tocmai in aceasta parte a doua se ajunge la o rasturnare si parodie intentionata a downshifting -ului care se dezvaluie a fi in fapt un upshifting – si unul si altul intr-o lume in care alegerile si ideologiile care le hranesc sunt inconsistente sau ticnite. Ceea ce dainuie, imi pare mie, in aceasta lume care doar se autoiluzioneaza ca nu urmeaza mainstream-ul epocii, este fascinatia unei materialitati brute (organice si quasi animalice) care se mantuie doar din cand in cand si numai printr-o trăire emoţională primară – unde ratiune, ideologii, strategii şi analize sunt toate derizorii.
Cartea, dupa mine, nu e defel superficiala, cum rezulta oarecum din recenzie, dar, desigur, samburele ei tare – care e, dupa mine, cel tocmai spus – nu e neaparat placut.