„Analogie, comparaţie, influenţă“

În zilele de 14 şi 15 iulie 2017, a avut loc la Cluj a XX-a ediţie a Colocviului ALGCR, cu tema „Analogie, comparaţie, influenţă“, care l-a avut ca invitat de onoare pe profesorul Henry Sussman, de la Yale University. În calitate de participantă la colocviu (cu o comunicare la „Secţiunea franceză”, intitulată Mircea Nedelciu et le groupe „Noii“/„Les Nouveaux“ face à l’influence Tel Quel), am petrecut cîteva zile extrem de agreabile şi dense la Cluj, oraşul elegant şi cosmopolit de pe malul Someşului, pe care mi‑a făcut plăcere să-l descopăr (în compania unui excelent ghid, Ruxandra Cesereanu).

Cele două zile de comunicări pe cele mai diverse teme – dar avînd ca punct de plecare, întotdeauna, conceptele de „analogie“, „comparaţie“ şi/sau „influenţă“ – au fost interesante şi bogate ca informaţie şi manieră de abordare a diferite tematici, începînd cu comunicarea din deschidere a profesorului invitat, Henry Sussman, de la Yale University. În Fluctuations of the Analog in the Digital Age: Adventures of the Vestigial Book (titlul comunicării sale), Henry Sussman a subliniat ideea că, în ciuda aparenţelor, în epoca digitală în care trăim, programele de operare din sistemele cibernetice continuă să aibă în centrul lor figurile analogice (aşa cum se întîmpla, de pildă, în epoci mai îndepărtate ale istoriei omenirii, din Antichitate pînă în Renaştere). Nume ca Anthony Wilden (autor al cărţii System and Structure şi primul traducător în engleză al lui Lacan) sau Douglas R. Hofstadter (autor al volumului Gödel, Escher, Bach) au înţeles interdependenţa dintre similitudine, pe de o parte, şi dimensiunea relaţională (cu final deschis) a digitalului. Wilden a vorbit de­spre „analogue thinking“ şi „digital thinking“ înainte de apariţia computerelor personale – a spus Henry Sussman. Pe urmele lui Foucault, Henry Sussman a vorbit despre o nouă epistemă, a epocii digitale, şi a propus o „digital epistemology“ (o epistemologie digitală).

În introducerea pe care a făcut-o profesorului invitat de la Yale University, Mircea Martin, preşedintele ALGCR, s-a referit la o altă temă abordată de Henry Sussman, în cartea sa The Aesthetic Contract (1997) – anume propunerea unui „contract estetic“ ca paradigmă pentru producţia a ceea ce el numeşte „modernitatea lărgită“ („broader modernity“). Acest „contract“ e văzut de Mircea Martin drept o „reţea irizată“, avînd două caracteristici importante: inconsistenţă şi iradiere, şi ilustrînd un tip de gîndire slabă (cu termenul lui Vattimo), gîndire care acceptă alternativa şi, în genere, înglobează şi contrariile. Mircea Martin s-a delimitat de teoria propusă de Henry Sussman în chestiunea existenţei „contractului estetic“ în contemporaneitate, fiindcă teoreticianul român observă mai degrabă, în zilele noastre – odată cu proliferarea reţelelor sociale de tip Facebook etc. –, „un proces de dezestetizare a artelor“. Comporta­mentul social încurajează astăzi „valorile autoexprimării“ (a se exprima pe sine, a-şi expune propria subiectivitate), lucru care duce – a spus Mircea Martin – la afişarea unor „fapte de o dezarmantă intimitate“, la „rutinizarea curiozităţii“ şi la o „devalorizare a noutăţii înseşi“.

Caius Dobrescu, în comunicarea sa Agonistic Diffusions: on the Contra­dictory and Conflicting Nature of Cultural Influ­ence, propune regîndirea influenţei (în modernitatea europeană), văzute la plural, ca mai multe influenţe, conflictuale. „Trans­miterea culturală – scrie Caius Dobrescu în rezumatul comunicării sale – va fi mai degrabă văzută ca un proces focal sau radial ce implică asimilarea în cultura «de receptare» a unei dimensiuni problematice, a unui set de opţiuni sau de antinomii caracteristice canonului problematic al culturii «emitente». Acest proces va fi identificat cu redescoperirea fundamentelor greco-latine în Europa creştină, iar la o scară mai mare, cu răspîndirea globală a ceea ce poate fi numit, în mod cuprinzător, «modernitate cultural㻓. Caius Dobrescu a mărturisit că, departe de a-şi apropria teorii în vogă (în contextul în care fusese invocat Bruno Latour), preferă să regîndească influenţa/in­fluenţele sub semnul îndoielii, al indecisului, iar nu al afirmaţiei constructive, al constructului omogen.

Pe urmele lui Franco Moretti, Mihaela Ursa (în comunicarea sa Translating the Nation: Some Small Issues of Big Data) a realizat o analiză cantitativă a traducerilor în România, în anii ’60, aşa cum reiese ea din graficele existente în bazele de date internaţionale. Stabilind relaţii de interdependenţă între „influenţă“ („influence“) şi „putere“ („power“) şi între „influenţă“ („influence“) şi „traducere“ („translation“), Mihaela Ursa conchide – pentru perioada evocată – că, deşi numărul traducerilor situează România pe o poziţie medie în raport cu alte ţări europene, faptul că ele sînt marginale ca influenţă în raport cu establishmentul cultural al epocii (comunist) modifică considerabil acest clasament, tragîndu-l mult în jos.

Fiindcă a venit vorba de marginalitate, Ruxandra Cesereanu şi-a propus în comunicarea ei (Roberto Bolaño – 2666 şi teoria minoratului) să analizeze „modalitatea de reinvestire literară a marginalităţii“ în romanul 2666 al lui Roberto Bolaño: „Estetica periferiei, descriptivismul nimicurilor sînt împrumutate de Bolaño de la diverşi şi faimoşi autori, dar, în acelaşi timp, aceste elemente sînt performate într-un stil personal inimitabil care problematizează inclusiv chestiuni esenţiale legate de teoria literaturii şi teoria romanului“ (am citat din rezumatul comunicării autoarei).

În sfera „imitaţiei“ plasează Ligia Tu­durachi dispozitivele relaţionale care acţionează în cadrul unui cenaclu literar – în particular în cazul cenaclului Sburătorul (Imitaţia de cenaclu. Cazul Sburătorul). Ea identifică la Sburătorul „două sfere ale imitaţiei – spirituală şi corporală“, pe care le analizează în consecinţă.

Spicuiesc, din cea de-a doua zi de comunicări, pe aceea a lui Corin Braga (decanul Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj şi unul dintre organizatorii colocviului, alături de Mihaela Ursa), comunicare intitulată Teoria invarianţilor în epoca neuroştiinţelor: de la arhetipuri la scheme-imagini. Ceea ce e interesant şi provocator în această expunere este prezentarea unor noi argumente privind existenţa arhetipurilor, a hărţilor mentale moştenite ale imaginarului colectiv (postulate de Jung, Bachelard, Northrop Frye, Gilbert Durand sau Mircea Eliade), argumente bazate pe ultimele cercetări din psihologia evoluţionistă, neuroştiinţe (a se vedea neuronii-oglindă, „mirror
neurons“) şi cognitivism.

În ce mă priveşte, m-am oprit în comunicarea mea asupra influenţei exercitate de revista Tel Quel asupra grupului optzecist „textualist“ (bucureştean), al cărui lider a fost Mircea Nedelciu (avîndu-i ca membri pe Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Emil Paraschivoiu ş.a.). Am încercat să analizez (prin elemente comune şi diferenţe) modul în care această influenţă teoretică franceză acţionează asupra grupului de scriitori români, ţinînd cont de contextul sociopolitic de origine (în Franţa, anii ’60 şi apoi mai ’68), dar mai ales de contextul sociopolitic românesc – regimul comunist şi societatea închisă, izolaţionismul întreţinute de el (cu un scurt moment de respiro, „dezgheţul“ de la sfîrşitul anilor ’60, care face posibilă existenţa revistei Tel Quel la biblioteca Facultăţii de Litere bucureştene). La Nedelciu & co regăsim, cu particularităţile sale, dublul demers al telqueliştilor: pe de o parte, subversiunea literară sau „revoluţia“ codurilor literare, iar pe de alta, conotaţia politică şi socială, extraliterară, a textelor lor. Fără să adopte „moartea autorului“ (proclamată de Roland Barthes), dimpotrivă, făcînd apel la „eul biografic“ (pe urmele, mai degrabă, ale postmodernilor americani), textualiştii români propun, în ce-i priveşte, o reflecţie autentică (de inspiraţie telquelistă) asupra literaturii, literarităţii, producerii textului, urmată de o veritabilă decon­strucţie a convenţiilor literare.

Mă opresc aici cu trecerea în revistă a comunicărilor, prelevate dintr-o „ofertă“ bogată şi foarte interesantă (peste 50 de participanţi de la diverse centre universitare şi institute de cercetare din ţară: Bucureşti, Braşov, Bacău, Cluj, Iaşi, Timişoara). Ele au constituit o adevărată provocare intelectuală, într-un Cluj estival şi cu aer de vacanţă, dar ferit de canicula bucureşteană.