Europa vs Naţiunea

  • Recomandă articolul

În anul 2014, drag queen-ul austriac Conchita Wurst cîştigă Eurovisionul. Lookul extravagant al Conchitei a stîrnit rumoare în Europa, iar multe ziare s-au grăbit să o eticheteze ca „femeia cu barbă“. Poate părea uşor desuet să vorbim despre un concurs de muzică pop într-un context politic. Cu toate acestea, din multe puncte de vedere, victoria Conchitei poate fi considerată un element dintr-o bătălie ideologică mai largă cu privire la tradiţie şi la drepturile minorităţilor sexuale. Europa vestică, decadentă, libertină versus Europa păstrătoare a tradiţiilor, apărătoare a suveranităţii naţiunilor. Coincidenţă sau nu, cu un an înainte, în 2013, regimul Putin de la Moscova a adoptat o infamă lege, care interzicea „propaganda homosexuală“ în numele protecţiei copiilor.

Adeseori, Uniunea Europeană este considerată a fi una dintre principalele forţe care promovează drepturile LGBT în regiunea europeană şi în lume, în general.

Cu toate acestea, o serie de observaţii merită făcute, atît despre evoluţia inegală a implicării europene în promovarea drepturilor minorităţilor sexuale, cît şi despre efectele pe termen lung în partea de est a continentului european. Drepturile gay au devenit, pe de o parte, un soi de test democratic pentru naţiunile dornice să adere la UE, însă, în acelaşi timp, şi sursă de dispute intereuropene şi interne.

Felul în care Uniunea Europeană a înţeles să promoveze politici incluzive pentru minorităţile sexuale a avut un caracter de sus în jos, ţările candidate avînd a îndeplini, ca parte a aquis-ului comunitar, o serie de condiţionalităţi privind legislaţia internă. Criteriile de aderare de la Copenhaga, adoptate în 1993, deşi nu specifică direct orientarea sexuală printre priorităţi, au reprezentat un prim pas prin care drepturile omului au fost incluse ca element obligatoriu de preaderare. Abia prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, orientarea sexuală devine categorie protejată, prin articolul 13, iar adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale UE, în 2000 (reînnoită şi făcută obligatorie, mai mult simbolic, în 2009, prin Tratatul de la Lisabona), a cimentat includerea orientării sexuale ca domeniu de importanţă pentru UE. Tot la începutul anilor 2000, devine parte a aquis-ului comunitar şi obligativitatea adoptării, de către statele-candidat, a unei legislaţii care să protejeze împotriva discriminării pe piaţa muncii, inclusiv a persoanelor gay. Mai recent, după 2013, domeniul protecţiei persoanelor LGBT devine domeniu-cheie pentru UE, iar desfăşurarea paşnică a paradelor gay e considerată hîrtia de turnesol pentru drepturile LGBT.

Cum spuneam, condiţionalităţile cu privire la drepturile LGBT, venite dinspre UE către statele din Est, nu au creat spaţiul propice unei dezbateri interne cu privire la rolul şi locul minorităţilor sexuale, iar elitele politice au făcut mai degrabă un calcul de cost-beneficiu în materie de integrare europeană, acest din urmă deziderat avînd, evident, o greutate mai mare în orice calcul politic. Această strategie nu a rămas fără ecou, totuşi.

În mare parte din Estul Europei am fost şi sîntem martorii unei revigorări a mişcărilor conservatoare, avînd elementul homosexual la mijloc. Homosexualul ca dictat al Bruxellesului, în opoziţie cu Naţiunea, al cărei scop unic este reproducerea. În Polonia, imediat după aderarea din 2004, s-a consolidat o coaliţie între Biserica Catolică şi partidele conservatoare, care a mers pînă la interzicerea paradelor gay în Varşovia, în 2004 şi 2005, de către primarul Lech Kaczyński. Sloganuri ca „Un gay e ca un evreu“ sau „Dumnezeu, onoare, patrie“ se auzeau din ce în ce mai des în grupurile de extremă dreapta. În 2006 şi 2007, Parlamentul European adoptă rezoluţii prin care condamnă homofobia autorităţilor poloneze, ceea ce a dus la o şi mai mare polarizare naţională între Europa şi Patrie. Abia în 2007, şi mai accentuat după 2011, monopolul anti-gay de pe scena politică poloneză a fost spart de partidul milionarului Janusz Palikot, care şi-a asumat în mod deschis legalizarea parteneriatelor civile şi a pus această temă în mijlocul propriei platforme politice.

În anul 2008, Slovacia se conformează, într-un final, şi adoptă o legislaţie antidiscriminare care include orientarea sexuală, nu fără o amplă şi aprinsă dezbatere la nivelul societăţii. Tot în 2008, în Lituania este introdusă o legislaţie menită să protejeze minorii, incluzînd homosexualitatea ca potenţială ameninţare la adresa copiilor. În urma presiunilor internaţionale, propunerea legislativă e adoptată fără elementele homosexuale. În 2006, dezbaterea din Letonia în jurul adoptării legislaţiei antidiscriminare s-a concentrat pe opoziţia normalitate vs anormalitate, cu numeroşi politicieni clamînd că ţara nu avea homosexuali înainte de integrarea în UE. Mai recent, în 2015, tot Slovacia a interzis prin Constituţie căsătoriile gay, în mijlocul unei ample mişcări politice care a inclus un referendum privind căsătoriile şi adopţiile gay, referendum eşuat din lipsă de cvorum. Regimul Orban de la Budapesta, în 2011, avînd o supermajoritate parlamentară, modifică Constituţia şi interzice căsătoriile gay, iar familia nucleară devine baza naţiunii ungare.

O serie de argumente folosite de grupurile conservatoare sar în ochi în toate exemplele enumerate mai sus, care pun Naţiunea în confruntare directă cu Europa, imaginată ca forţă transnaţională de distrugere a tradiţiei. Homosexualul este, în Est, Străinul prin excelenţă, cosmopolitul, depozitarul tarelor Vestului şi responsabilul ultim pentru de­structurarea valorilor naţionale. Mitologia Sodomei şi Gomorei este uzitată des, asocierile dintre pedofilie şi homosexualitate sînt comune, iar scăderea demografică este prezentată ca fiind rezultatul direct al propagării politicii identitare a minorităţilor sexuale.

Cazul Croaţiei se evidenţiază, totuşi, printr-o serie de particularităţi care merită menţionate. Croaţia este prima ţară care aderă la Uniunea Europeană într-un nou framework preaderare, care include drepturile persoanelor LGBT ca element-cheie. Con­textul intern este şi el important, mai ales din perspectiva faptului că parada gay din Zagreb are loc anual încă din 2002. Dezbaterea în jurul minorităţilor sexuale s-a purtat la scară mai largă în societate, elementul european a căpătat valenţe pozitive, activiştii LGBT s-au implicat direct în procesul de aderare la UE şi au folosit instrumentele comunitare europene pentru a-şi avansa cauza, iar alianţele dintre clasa politică şi comunitatea LGBT s‑au consolidat pe baze mai solide. Ţara aderă la UE în anul 2012, iar în 2013 grupurile conservatoare se mobilizează şi pornesc procesul de modificare a Constituţiei prin iniţiativă cetăţenească. În ciuda înfrîngerii la urne pentru mişcarea gay, cu un zdrobitor scor de 65% la 35, munca activiştilor LGBT a dat roade pe mai multe paliere: pe de o parte, un avans de 10 procente în opinia populară, de susţinere a căsătoriilor gay de-a lungul campaniei electorale, adoptarea unei legi a parteneriatului civil după interzicerea prin Constituţie a căsătoriilor gay şi ataşamentul continuat al unei mari părţi a clasei politice faţă de drepturile LGBT.

Pe final, mi-am propus să fac cîteva observaţii şi cu privire la România, un caz oarecum particular în Europa de Est, de asemenea. În rapoartele de preaderare la UE ale României, dezincriminarea homosexualităţii şi adoptarea unei legislaţii comprehensive antidiscriminare sînt menţionate la capitolul realizări, între anii 2001 şi 2004. Odată încheiate negocierile de aderare, drepturile LGBT nu mai sînt subliniate ca priorităţi, iar odată cu aderarea din 2007, Uniunea Europeană pierde mecanismele de control instituţional asupra felului în care România se raportează la minorităţile sexuale. Acest lucru vine şi pe fondul unei homofobii politice încastrate în contextul românesc, încastrare bazată pe istoria neobişnuită a păstrării articolului 200 din Codul Penal pînă în anul 2001. Dacă în ţările din jur homosexualitatea este dezincriminată încă din anii 1960 sau 1970, în România avem o istorie ruşinoasă a folosirii forţei represive a Statului pentru a distruge constant orice formă de identitate gay. În anii 1990, cu complicitatea Bisericii Ortodoxe Române, cel puţin la nivel discursiv, avem zeci de homosexuali arestaţi şi condamnaţi. Post-aderare la UE, am fost martorii unei perioade de apatie în raport cu subiectul LGBT, cu cîteva momente de vîrf care au reconfirmat homofobia clasei politice de la Bucureşti. În 2007, avem o primă încercare (eşuată) a grupurilor conservatoare de modificare a articolului 48 din Constituţie, în 2009, guvernul Emil Boc îşi asumă răspunderea în Parlament pentru Noul Cod Civil, care interzice expres atît căsătoriile gay, cît şi parteneriatele civile, iar în 2013, la dezbaterile privind modificarea mai largă a Constituţiei, avem o propunere (din nou, eşuată) de modificare a aceluiaşi articol 48. Homofobia politică încastrată vine din istoria criminalizării orientării sexuale, în contextul unei patologizări duse la extrem a comunităţii LGBT, atît la nivelul mai larg al societăţii, cît şi la nivelul clasei politice. Cu toate acestea, mai recenta iniţiativă de modificare a Constituţiei, pornită în 2015, pare să fi schimbat regulile jocului. Indiferent de rezultate, de aproape doi ani, asistăm şi participăm la o primă dezbatere naţională cu privire la rolul şi locul minorităţilor sexuale în societate. Pentru prima oară, minoritatea LGBT iese la rampă şi încearcă să-şi spună povestea, să-şi creioneze o identitate publică. Un shift absolut necesar al structurii de oportunitate politică.

 

Vlad-Levente VISKI este activist pentru drepturile persoanelor LGBT (lesbiene, gay, bisexuali şi persoane trans) și preşedinte al organizaţiei comunitare MozaiQ.

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13243 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }