În 2006, apărea, la Editura Fabulator, o carte de convorbiri între Julio Cortázar și Omar Prego Gadea. Ca mare admirator al lui Julio Cortázar, am vrut neapărat să am și eu cartea apărută la o editură de care nici nu auzisem pînă să citesc un exemplar luat cu împrumut de la prietenul meu Mihai Radu. Care, pe vremea aceea, nu era mare editorialist la Cațavencii și nici un bun producător de proză, cum s-a dovedit ulterior. Era prietenul meu și atît. Cum prin librăriile din oraș nu am găsit volumul care acum șade cuminte pe biroul meu, după o lungă scotoceală prin mormanele de cărți care zac alandala prin casă, am apelat la un număr de telefon care era pus pe ultima filă a cărții. Plus anunțul tentant că deja mai apăruseră două cărți care m-ar fi interesat, Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges și Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares. Cel care realizase traducerea și semnase și notele la volumul Fascinația cuvintelor se numea Radu Niciporuc. Nu auzisem pînă atunci de acest nume, nu-mi spunea nimic. Aparent exotic, ieșit din norma aparent curentă. Ca și al meu. Anyway. Am dat telefon la editură. Mi-a răspuns o doamnă. Am spus că vreau o carte scoasă de Fabulator și am întrebat dacă se poate vorbi cu traducătorul. Așa am aflat că editorul și traducătorul era un marinar, în acel moment plecat într-un nou voiaj, Dumnezeu știe pe unde. Urma să ne cunoaștem abia la revenirea în țară.
Și ne-am cunoscut. În București. Radu Niciporuc – Bedros Horasangian.
Nu mai sînt sigur dacă Radu Niciporuc purta deja de pe vremea aceea faimoasa pălărie neagră, cu boruri, un fel de Borsalino, cum purtau pe vremuri capi di tutti capi. Nu contează. Ne-am întîlnit undeva în centru, lîngă Biserica Italiană. Nu știu unde am vrut să mergem, dar am ajuns la un pub pe Edgar Quinet. Așa a început prietenia noastră. Acolo am depănat primele povești. Personale sau ale altora. Chiar și literare. Primul liant a fost, evident, admirația ambilor pentru tot ce scrisese și trăise Julio Cortázar. Un mare scriitor, dar și un remarcabil om. Simplu. Om. Mai rar. În general, scriitorii sînt personalități complexe și persoane nesuferite. În general. În particular, sînt valabile toate variantele. Prietenia presupune multe componente. E dincolo de logica imediată, e dincoace de orice fel de speculații. Cu unii oameni cuplezi, cu alții, nu. Chiar și la cîrciumă/restaurant/bodegă/bar/birt/ bistro/pub etc., mai ales în astfel de locuri, unde se fac și se desfac nu numai prietenii, dar și povești. Marile povești ale marii literaturi. Așa am intrat de-a lungul a mai mulți ani prin cîteva dintre poveștile lui Radu Niciporuc. Care au devenit texte printr-un lung și complex proces de elaborare. Pe cît de simplu povestea, pe atît de greu așeza cuvintele pe hîrtie. Pe orice fel de suport scris. Nu mai țin minte cînd a publicat prima povestire în Observator cultural. Știu că s-a bucurat mult. Apoi, a mai publicat sporadic și prin Dilemateca și Vatra. Și pe la Cluj, unde avea buni și vechi prieteni.
Anii au trecut, Niciporuc a tot plecat și a tot venit. Ne-am văzut și revăzut de multe ori prin diverse cîrciumi/restaurante/bodegi, după cum se nimerea. Și suita de povestiri care se ițeau în astfel de ocazii continua să crească. Și, prin ani, numărul de povestiri scrise și adunate bob cu bob de Radu Niciporuc. Așa s-a născut o carte care a apărut la Cartea Românească. La Polirom n-a fost chip. Omul nostru, marinarul, care era, în fond, un mare scriitor, un stilist desăvîrșit, s‑a bucurat foarte mult. Nu e puțin lucru să te bucuri. Știam ce-l așteaptă. Putea sta pe lîngă scriitorii care-i fuseseră mereu în preajmă nu doar cu statutul, onorant altminteri, de traducător. Sau prieten. Cred că cea mai bună realizare este să ai prieteni, să fii prietenul cuiva. Dincolo de bolboroseala retorică despre creație, dincoace de vorbăria incontinentă despre marile valori ale culturii. Tăceri puține. Prieteni, prietenie, la fel. Radu Niciporuc, modest și la locul lui – locul lui era pe mare, cu imensitățile mereu alături sau deasupra –, a avut mereu prieteni. Și a fost mereu un prieten desăvîrșit. Așa au mai trecut vreo doi ani, cu bune și cu rele, cu răsuciri ale contingentului, cu suciri ale existențialului. Pe neașteptate, primesc un telefon din Germania. Dintr-un spital din Rostock, aflu de dandanaua pățită. I-a fost rău lui Radu Niciporuc, marinarii lui l-au trimis cu avionul la spital. Și a urmat ce a urmat, a început o altă serie de necazuri, care s-a încheiat brusc zilele astea. Ca acel personaj cehovian, care se întoarce acasă, se așază pe marginea patului și moare. Asta e tot.
Nu mai intru în tribulații parazite legate de Premiul pentru Debut al USR pe care nu l-a primit. La cel bun? Asta e lumea în care trăim. Mai și murim. Eu am înjurat, Radu Niciporuc a suferit în tăcere. La propriu – era bolnav; la figurat – s-a simțit nedreptățit. Asta e. Radu Niciporuc, prietenul meu, este autorul unei excepționale cărți de povestiri care se numește Pascal desenează corăbii. Nu va intra în nici un canon, nu va fi seminarizat, nu se vor da masterate și doctorate (abia aștept să citesc studiul despre proza lui H. Bonciu, care a fost preferat în locul cărții lui Radu Niciporuc – „Ăsta cine mai e?“ – la Premiile USR) după povestirile lui, s-ar putea ca peste cîteva săptămîni, luni, ani, să și uităm de el. Apar mereu alte cărți, multe, mereu mor scriitori pe bandă rulantă. Au fost niște ani, a fost un moment în curgerea lumii care s-a numit Radu Niciporuc. Despre ceilalți prozatori care au tot murit ce să mai spunem? Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Mihai Sin, Sorin Preda, Alexandru Vlad, Radu Mareș, George Bălăiță, Augustin Buzura, lista rămîne deschisă.
Asta e. Dar tare mi-aș dori, totuși – teribile aceste propoziții cu totuși, desigur, bineînțeles etc. –, ca o editură să-i retipărească volumul de debut. Revăzut, adnotat, adăugit cu un complex și meritat studiu critic însoțitor, plus un dosar de receptare – mult prea subțire, în opinia mea – care, alături de o biobibliografie necesară, ar putea să fixeze, măcar pentru cîteva luni, un an, portretul în mișcare al celui care a fost Radu Niciporuc. Prietenul meu.
Cum nu cred în nici un fel de eternitate, nu cred nici în posteritatea culturală.
Radu Niciporuc. 1950-2017.
Putea să mai trăiască. Fascinația cuvintelor – cartea de convorbiri cu Don Julio are ca motto o frîntură din autorul Rayuelei: „De măriri nu-ntreb, nici de zăpezi, dar vreau să știu unde se întîlnesc rîndunelele moarte“ –, care l-a urmărit mereu, s-a dovedit, pînă la urmă, neputincioasă în fața vieții. Și a morții.