Bifurcaţii. Despre etica academică

  • Recomandă articolul

Tocmai s-a încheiat sesiunea de vară a examenelor de licență și disertație. La matematică nu putem cere mare originalitate (sigur, cînd este, e bine-venită!) de la o asemenea lucrare, ci doar dovada înțelegerii unor fapte care depășesc programele cursurilor studiate, rezolvarea unor exerciții propuse, completarea unor demonstrații, aplicații practice atunci cînd e cazul și, mai ales, o prezentare personală – în nici un caz copierea dintre niște coperți între altele. Studenții știu bine ce li se cere, e și datoria îndrumătorilor să le explice cum se lucrează la și ce se scrie într-o asemenea lucrare. Ceea ce nu înseamnă că nu primim și lucrări care nu respectă cerințele de mai sus. Pe care le depistăm ușor, cu sau fără ajutorul softurilor specializate – în științele exacte nu e greu de luptat cu plagiatul, trebuie doar să vrei s-o faci.

Cred că, acolo unde plagiatul și, în general, abaterile de la etica academică au devenit boli endemice, vina e în mai mare măsură a profesorilor, nu a studenților. Cel puțin în privința doctoratelor, lucrurile nu au cum să stea altel. Relația dintre doctorand și profesor e foarte aproape de cea dintre discipol și mentor, există în această relație încredere reciprocă, e foarte puțin plauzibil ca un doctorand să vrea să-l înșele pe profesor – afară de cazul în care relația e complet viciată. Dacă un profesor lucrează atent cu doctorandul său și îi urmărește regulat cercetarea, dacă e competent în ce face, e aproape imposibil să fie luat prin surprindere. Doctorandul plagiază de conivență cu profesorul (și cu referenții, uneori). Sigur, am rezumat aici situația din științele exacte, unde, cu puține excepții, un profesor serios nu îndrumă mulți doctoranzi simultan (ce înseamnă „mulți“ depinde, evident, de domeniu). În aceste științe, nu plagiatul e marea problemă a doctoratelor, ci trivialitatea rezultatelor – originale, de cele mai multe ori, dar neimportante –, și pentru asta, evaluarea serioasă a școlilor doctorale ar fi salutară (mă îndoiesc că dreptul, sociologia, de exemplu, sau umanioarele nu au și ele și această problemă; nu mai vorbesc de domenii precum „Informații și securitate națională“, pe care nu știu unde să le încadrez: exacte nu-s, umaniste nici atît).

Colegi din umanioare îmi spun mereu că, în domeniile lor, e altfel: puțini îndrumători, mulți doctoranzi, nu poți citi tot ce a apărut pe subiect în lume, doctorandul îți vine cu o teză de sute de pagini, în care nu ai cum depista părți copiate de te miri unde sau traduse din cine știe ce limbă, pentru că nu totul e on-line etc. Se poate să aibă dreptate în unele privințe, dar tot cred că, în primul rînd, nu e foarte limpede ce înseamnă „cercetare“ și „metodă științifică“, ce înseamnă „contibuție originală“ în drept, de exemplu, sau umanioare, și de aici pleacă multe neînțelegeri. Apoi, dacă lipsesc conducătorii de doctorat, nu ar trebui luați atîția doctoranzi! În treacăt fie spus, avem aceeași problemă cu lucrările de licență și disertație: sînt facultăți care înmatriculează atît de mulți studenți (nu, nu cele de științe), încît fiecare cadru didactic e obligat să aibă un număr exagerat de mare de studenți la licență și disertație (îmi amintesc de o colegă de la Sociologie care, acum cîțiva ani, ne spunea mîndră, cu toată candoarea, că ea conduce peste cincizeci de studenți în acel an); e limpede că sînt domenii în care avem prea mulți studenți, și asta pentru că primează rațiunile financiare, nu cele academice. Cînd se aprobă cifra de școlarizare, ar trebui să se țină seama și de acest criteriu: cîte lucrări de licență și disertație poate conduce un cadru didactic. Nu vreau să mă gîndesc la acele facultăți care au și foarte generoase programe de învățămînt la distanță, cum or fi lucrările lor de licență și disertație, conduse de aceiași profesori care se ocupă și de studenții de la zi…

Cum se poate lupta eficient împotriva flagelului? Unii spun că e nevoie de prevenție, de educarea studenților. Sînt de acord că ar fi foarte bine să putem schimba mentalitatea care îi face pe (unii) studenți să copieze la examene, la licențe, la disertații – oriunde. Să fure, mai exact spus. Dar unde nu se fură în țara asta? Furtul e atît de răspîndit, de la vamă la autobuz sau tren, trecînd prin școli și facultăți, cu justificări de cele mai varii tipuri („La cît de prost merge RATB-ul/CFR-ul, să mai cumpăr și bilet?“, „La salariul ăla de… să nu-mi iau și eu dreptul cînd pot?“, „La cît de prost face ăsta cursul, să nu copiez la examen?“ etc.), încît cred că vremea prevenției s-a cam dus. Și, în plus, bănuiesc că fiecărui copil i s-a spus, și nu o dată, că nu e bine să fure și că, dacă e prins, va fi pedepsit. Așa că introducerea de cursuri de etică pentru studenți și doctoranzi, după moda din Vest, mi se pare o dulce iluzie, bună doar să ofere o acoperire administrativă, un fel de „Să nu spuneți că nu v-am spus!“. Oricum, cînd epidemia s-a extins, îi vaccinezi, desigur, pe copii și pe cei încă neatinși de virus, ca să încerci să limitezi daunele în viitor, dar trebuie să tratezi grabnic bolnavii. În cazul nostru, tratament înseamnă sancțiune.

Nu fiindcă n-ar ști că nu e voie să copieze sau să plagieze „greșesc“ studenții și nu cu lecții de etică, pornind de la Aristotel și Kant, o să-i dezvățăm (ceea ce nu înseamnă că asemenea lecții nu ar fi benefice). N-ar copia atîta dacă n-ar fi invitați de profesorii care se întorc cu spatele la amfiteatru în timpul examenului sau care se fac că nu observă referatele și temele copiate de la colegi sau luate de pe site-uri specializate. Nu fiindcă nu știu că plagiatul e interzis plagiază doctoranzii, ci (și) fiindcă îndrumătorii lor îi invită s-o facă. Decît să proiectăm cursuri de etică, eventual prin proiecte instituționale care consumă timp și resurse, ar fi suficient să luăm măsuri mai ferme. În primul rînd, împotriva profesorilor care înlesnesc abaterile de la etică (legile, regulamentele interne și spiritul de corp fac însă aproape imposibilă sancționarea unui profesor pentru incompetență sau pentru că nu-și face corect meseria), dar și împotriva studenților: regulamentele din cam fiecare facultate stabilesc exmatricularea pentru studenții prinși copiind la examene, dar consiliile profesorale votează, de obicei, acordarea unei a doua șanse („prima abatere“ e, de obicei, scuza cea mai invocată, deși toată lumea știe că, cel mai probabil, e doar prima abatere descoperită).

Ei, e vară, e vacanță. Poate ar fi mai bine să nu ne ambalăm așa pe căldură, să lăsăm deocamdată lucrurile cum sînt și, la toamnă, cînd se mai răcorește, să numim o comisie interdisciplinară care…

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }