Teatrul Național „Mihai Eminescu“, Timișoara
Rambuku de Jon Fosse
Traducere de Daria Ioan
Adaptare de Anca Măniuțiu
Regia: Mihai Măniuțiu
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Costumele: Luiza Enescu
Decorurile: Adrian Damian
Muzica: Mihai Dobre
Light design: Lucian Moga
Cu: Ion Rizea, Claudia Ieremia, Andrea
Gavriliu, Ada Dumitru, Adrian Loghin,
Alexandru Ioan Pântea, Ana Negrescu,
Andreea Elena Giurgiu, Bianca Pintea,
Ciprian Valea, Eugen Curelici, Eva Maria
Danciu, Ioana Repciuc, Ionuț Iova, Mario
Valdelvira Garcia, Raul Lăzărescu, Roxana
Fânață, Sebastian Vâlcea, Ștefania Misăilă,
Vlad Cireșan
Pe Mihai Dobre l-am (re)întîlnit pe aeroportul din Timișoara, a doua zi după premiera cu Rambuku de la Teatrul Național „Mihai Eminescu“. Știam din comunicatul de presă al spectacolului că e membru în Șuie Paparude, o formație ale cărei melodii le ascultasem doar accidental. Cînd l-am văzut la poarta de îmbarcare, l-am abordat ca să discutăm mai multe despre muzica pe care o auzisem, compoziția lui pentru această producție pe textul lui Jon Fosse, pe care Anca Măniuțiu l-a adaptat într-o versiune pentru Mihai Măniuțiu. Dacă vă întrebați de ce-mi încep articolul cu muzica, vă spun că am motive întemeiate. Primul: anvelopa acustică are o pondere substanțială, nu numai ca întindere, dar în egală măsură ca sonorități, forță de simbolizare, efecte emoționale, amorsînd structurile dramaturgice și pe cele coregrafice, ale Andreei Gavriliu și ale grupului de actori-dansatori care îi țin isonul în planul expresivității corporale. Al doilea: Dobrică, așa îi zic fanii, a venit înspre teatru abia de vreo cîțiva ani, ca membru al echipei lui Măniuțiu, cu care a mai lucrat la Iarna, Cafeneaua Pirandello, Goldberg Show; e, cu alte cuvinte, un cîștig recent, aducînd o perspectivă proaspătă, neșablonizată de convenții, care face bine artei scenice.
Mihai Dobre mi-a zis că nu prea citește critică teatrală, iar din ce-a mai citit, i se pare că artiștii sînt lăudați tot timpul. Că, dacă te-ai lua după cronici, teatrul românesc e extraordinar în toate ale lui. Omul are perfectă dreptate! Analizele care subliniază neîmpliniri sînt cam rare, mulți comentatori preferă silenzio stampa în locul unei examinări care impută nereușita. Că, din punctul lui de vedere, e vital să i se spună ce anume nu e în regulă cu creația lui.
Am povestit, de la Timișoara la Cluj, unde mergea să cînte la Electric Castle, despre Rambuku, despre arta scenică, despre creatori. Și mi-am dat seama cît de bine îmi face să ies din cînd în cînd din cercul teatrologic și să comentez cu artiști proveniți din alte medii.
Rambuku, textul lui Jon Fosse, e inedit în România, iar Daria Ioan, traducătoarea, are și o teză de doctorat cu opera norvegianului, care, deja în urmă cu cîțiva ani, era considerat de presa occidentală cel mai jucat dramaturg contemporan: peste 900 de producții în peste 40 de limbi ale planetei. Măniuțiu nu e la prima întîlnire cu Fosse, a mai montat, la Turda, Omul cu chitara, la Nottara, Iarna, iar după ce vezi spectacolul, cunoscînd preferințele estetice ale regizorului clujean, înțelegi perfect de ce l-a ales. Rambuku e plin de tăceri semnificative, cu un evident ermetism – Fosse susține că pentru el scrisul e o experiență religioasă –, un text voit vag, filozofic, liric, grav, care îngăduie, dacă nu chiar îndeamnă la o multitudine de interpretări. Scrisă cu minimalism dramaturgic, piesa e o suită de replici și pauze expresive (indicate de autor), imprimînd muzicalitate și ritm încă din scriitură, un dialog condus de Ea, cu El, care reia, repetă ceea ce i se cere. Fluxul cvasimonologat eliberează puterile transformative ale cuvintelor într-o poveste repetitivă despre Rambuku, un loc sau cineva incerte, deschizînd infinite posibilități de înțelegere. La Fosse, Ea și El sînt în vîrstă, așa că gîndul te duce, prin asociere, la marea trecere, la un tărîm al neființei, la un „dincolo“, indiferent ce ar însemna dincolo. Rambuku e și personaj, un tînăr costumat în negru care, în această cheie, ar putea fi călăuza spre teritoriile transcendenței, dar și întruparea acelui loc, cu chipul unui bărbat frumos, în puterea vieții.
Exegeții operei lui Fosse au subliniat afinitățile sale cu Samuel Beckett, afinități pe care Fosse însuși le afirmă. În programul de sală al premierei absolute cu Rambuku (2006, Norske Teatret), declara că îl place pe Beckett pentru „sufletul din replicile sale. […] În scrierile mele, s-ar putea să-l fi folosit pe Beckett ca pe un zid, ca pe ceva pe care să mă sprijin pentru a-mi lua avînt. E clar într-un titlul precum Cineva urmează să vină. Ca să fiu sincer, s-ar putea să fi scris mai mult împotriva lui decît cu Beckett“. Și îți vin în minte Așteptîndu-l pe Godot sau O, ce zile frumoase!.
În regia sa interpretativă, Mihai Măniuțiu a deschis noi frontiere hermeneutice, ducînd piesa spre suferințele istorice ale poporului evreu, spre Holocaust, adăugîndu-i o substanțială componentă muzical-coregrafică, translînd în limbajele specifice sensurile verbalității teatrale. Sînt puține indicii scenice în acest sens, cel mai evident e muzica lui Dobre, care a pornit de la rugăciunea evreiască Hineni, de la (re)interpretarea ei muzical-vocală, „vocea goală de Hineni, peste care am construit totul“.
Andrea Gavriliu are un superb intro de dans conceptualizat, foarte elaborat, deși, într-o bună măsură, se construiește din improvizație, cu o energie puternică, orientînd receptorii spre universul esoteric din Rambuku. Pereții mobili ai scenografiei lui Adrian Damian revelă și ascund succesiv, delimitează, concentrează gradual atenția și privirea în fiecare dintre secvențele spectacolului, într-o alternanță ritmată de momente de actorie (Claudia Ieremia și Ion Rizea) și plastică corporală (un grup de 17 actori antrenați și coordonați de Andrea Gavriliu). Imagini minunate vizual (în top aflîndu-se cea din final, un munte de corpuri nude, așezate impecabil într-o compoziție picturală care evidențiază cu tensiune dramatică moartea și frumusețea trupului uman), vibrațiile pe care le degajă grupul de dansatori și pe care, deși te țin intenționat în mister și ambiguitate, le primești direct în plex generează efecte hipnotice, de transă, un necunoscut tenebros, dar nu înspăimîntător.
Vulnerabilitatea spectacolului vine, paradoxal, din componenta lui actoricească. Cei doi actori adoptă și mențin un registru melodramatic, de lamentatio, sărac în nuanțe, în contrast cu cerebralitatea, precizia și forța de impact emoțional ale coregrafiei, cu spiritualitatea muzicii, cu metafizica viziunii regizorale.
În dialogul meu cu Mihai Dobre, am ajuns și la ordinea înscrierii pe afiș a realizatorilor, aceea standard, aproape automată, care începe cu actorii, cu regizorul în fruntea listei celor care nu se văd în spațiul de joc, cu scenograful căruia îi urmează coregraful și compozitorul. În Rambuku, ponderea coregrafiei și a muzicii deține prim-planul, conferă spectacolului dimensiunea care-l face să fie special, ghidînd privitorul în descifrarea lui. Muzica de inspirație sacră trasează orizontul auditiv, stimulează imaginația publicului, induce stări emoționale în tandem cu geografiile mobile ale ansamblului de dansatori. Un fior ancestral, care transgresează timpii istorici, subliniind diferența dintre imanent și transcendent, variațiile melodico-ritmice sînt alte plusuri ale coloanei muzicale. Care s-a născut nu în procesul repetițiilor, cum am crezut, ci ca material lucrat prealabil, în studioul lui Mihai Dobre, din care regizorul a ales și a solicitat modificări.
Coregrafia Andreei Gavriliu e spectaculoasă. Urmărind-o, la un moment dat am avut senzația că vocabularul ei coregrafic s-a blocat, că stagna. Am descoperit cu bucurie că resursele inventive s-au realimentat, că a trecut la un nou nivel, că a lucrat foarte imaginativ și riguros, atît cu sine însăși, cît și cu echipa. Dialogul dintre unu și multiplu, dintre lider și cor, coralitatea ca mecanism expresiv și de dinamizare suplimentează liniile filozofice ale textului, întrețin polisemia scenică și volatilitatea deliberată a textului. Muzica de extracție religioasă și dansul abstract îmbogățesc intensitățile estetice din Rambuku.