Spectacolul realizat de Teodora Enache cu Oana Pellea, invitat special, care va avea premiera la sfîrșitul lunii septembrie, pornește de la cartea Profetul de Kahlil Gibran. Teodora Enache scrie, special pentru Observator cultural, gînduri despre cîteva momente ale spectacolului.
Precum iubirea va încununa, ea trebuie să vă și crucifice. Precum va face să creșteți, ea trebuie să vă reteze uscăciunile. Precum ea se ridică pînă la înălțimea voastră, alintîndu-vă ramurile cele mai fragile, care freamătă în lumina soarelui, tot la fel va răzbate pînă în adîncul rădăcinilor voastre, zdruncinînd încleștarea lor cu pămîntul.
Kahlil Gibran – Despre Iubire
Iubeam și eram fericită. Trăiam marea poveste de dragoste cu bărbatul mult visat, aveam împreună un băiețel de doi ani și, împreună cu fetița mea mai mare, alcătuiam o familie binecuvîntată. Cîntam, aveam concerte, trăiam cu valiza la ușă, gata pregătită, dar, cu fiecare zi, parcă nu mă mai regăseam cîntînd; de fapt, nu mă mai regăseam deloc. Era obositor, Artistul și Mama își disputau terenul, nu îi puteam împăca nicicum. De fapt, privind în urmă, recunosc că nici pînă atunci nu reușisem. Mama își cerea drepturile printr-o grijă excesivă, o dăruire și un devotament care excludeau total Artistul. Artistul, cînd mă fura, îmi spăla parcă memoria, uitam tot ce mă leagă, dăruindu-mă total scenei. Ambii erau foarte exigenți și îmi cereau toată energia. Mă simțeam epuizată, chinuită și nu îmi mai găseam bucuria.
Nu dormeam nopțile, eram epuizată, un copil cerea lapte, celălalt – teenager și extrem de independent și sensibil – cerea atenție și concentrare. Concertele nu îmi mai aduceau bucurie, jazzul trecea în cealaltă extremă, aproape îl negam și fugeam de el. Griji excesive, nopți nedormite. Dragi mame, știu că trăiți asta adesea. Nopțile mă trezeam de fricile care mă asaltau, coloana, spatele și inima îmi erau reci ca gheața, îmi pierdeam încrederea în tot ceea ce eram. Iar pe scenă eram din ce în ce mai goală pe dinăuntru.
Apoi, pe nesimțite, pe negîndite, îndoiala a început să-mi tulbure pacea minții, ca o manie care ți se instalează în suflet milimetru cu milimetru, și nu bagi de seamă decît atunci cînd explozia s-a produs deja. Așa venea indoiala. Pînă să realizez, era deja prea tîrziu. Își găsise mediul cel mai bun în mintea mea slăbită și în trupul vlăguit. Mă îndoiam de mine, de iubire, de muzică, de tot. În numai doi-trei ani, uitasem tot, pierdusem parcă tot, nu mai știam cine sînt. Aveam toate motivele să fiu cea mai fericită femeie din lume!!! Și totuși, mă simțeam a nimănui. Parcă pierdusem legătura cu Sursa noastră, pierdusem parcă sămînța aceea din noi, care ne unește pe toți și ne face să nu uităm cine sîntem noi cu adevărat.
Inevitabil, toate astea au atras boala. Îmi amintesc cum stăteam pe bordura din fața spitalului în care fusesem diagnosticată cu cancer la rinichi și boceam, în timp ce toți treceau pe lîngă mine, cu nepăsare. Valul Vieții curge cu sau fără voia noastră. Atunci am realizat ce mici sîntem, atunci am realizat ce înseamnă că sîntem o picătură într-un ocean. Deodată, parcă brusc, o rază a poposit în mintea mea: „Doamne, dacă îmi mai dai o fărîmă de viață, ajută-mă să învăț să trăiesc frumos, aşa cum vrei Tu! Doamne, învață-mă! Vreau sa trăiesc frumos!“. Brusc mi s-a făcut dor de Iubire, dor de Lumină. „Vreau să învăț a iubi!!!“ – mi-am spus! Acest gînd a fost parcă magic, revelator! Timpul părea că s-a oprit pe loc, am rămas doar eu, cu acest gînd. Vreau să învăț a iubi! Vreau să trăiesc mai frumos!
Așa a început marea mea Călătorie. Nu am apelat la medicamente, la vizite medicale, nu am cercetat pe internet să văd și alte cazuri de boli, nu m-am documentat. Din contră, am închis computerul, telefonul, nu am vorbit și nu am povestit despre asta. Nu am spus decît dragului meu, sufletul meu pereche în această călătorie, și celor care mă puteau ajuta, terapeuților din Cluj, minunaților și neobosiților terapeuți care m-au ajutat să înțeleg cum îmi pot curăța mintea de toate impuritățile. Am început să scot din alimentație tot ceea ce era în plus, căutînd doar ceea ce este pur și dă energie pură. Am început să mă rog, să meditez. Și am pornit la drum! Au început să apară întrebările: Cum poți să iubeşti și mai, și mai, și mai mult? Cine ne poate învăța?
Ușile au început să se deschidă, una după alta. Fiecare ușă deschisă aducea încă o întrebare. Căutam mai departe. „Iubirea trebuie să ne transforme din cerșetori în regi“ – îi auzeam pe toţi maeștrii timpului spunînd. „Nu cerșind iubire atingem desăvîrșirea, ci dăruind iubire.“
Dar cum? De unde să dăruiești? Din ce? Care este rezervorul? Cît? Cum te poti purifica iubind? Cum poți crește iubind? Noi de ce uităm cine sîntem? Oare asta ne împiedică să iubim cu adevărat? Faptul că nu mai știm cine sîntem? De unde venim și care e menirea noastră? Și dacă nu știm care e darul nostru, cum putem dărui?
Eram înconjurată de suflete care doreau să mă ajute să înțeleg, mulți dintre ei cunoșteau multe răspunsuri, alții căutau alături de mine. Îmi construiam un edificiu interior, cu ajutorul lor, și totuși răspunderea era în totalitate a mea. Știam că flacăra ți-o duci singur. Știam că EU trebuie să lupt, EU trebuie să caut, duceam cu mine răspunderea față de propria mea viață. Nu era ușor. Uneori reușeam să fiu curajoasă, să fiu senină și cu multă speranță. Alteori mă simțeam singură și înfricoșată, simțind că mă rătăcesc și nu știu drumul. Dar niciodată, nici o clipă, nu am dorit să renunț. Am luptat continuu. Mi-am anulat toate concertele, visele de scenă, nu am mai scos nici un sunet, aproape un an, nici măcar un cîntec de leagăn. Nu mai aveam poveste de cîntat. Căutam, îmi căutam conturul, orbecăiam pe căi nebătătorite, rătăceam pe străzile Clujului și pe străzile sufletului meu, ore în șir, zile, luni…
Într-o zi frumoasă de toamnă, picioarele m-au condus către studioul izolat în care obișnuiam să studiez anii trecuți, să mă întîlnesc cu muzica, cu artistul din mine. Înainte, ne dădeam mereu întîlnire, uneori pe furiș, cîte o oră furată, alteori ore întregi. Acum, deloc. Nu mai doream. Uram artistul din mine. Uram jazzul. În fața ușii, mi-am amintit de întîlnirile noastre din trecut, îmbrățișarea totală în care nimeni, niciodată nu a reușit să pătrundă – cu atîta pasiune a știut Artistul să se înfrupte din mine, din viața mea, nu am avut niciodată puterea de a mă opune… Mă simțeam posedată.
Am deschis ușa fără nici o emoție. Totul parcă era prăfuit și îmbătrînit. L-am regăsit ca fiind jalnic. Nu mai avea vibrația din trecut cînd zilnic binecuvîntam Creația. Ce e drept, și eu eram cu totul alta acum. Am deschis ușa studioului, m-am așezat pe covor, cu genunchii strînși la piept, așa cum de multe ori mă așezam cînd mă simțeam rătăcită, și am început să plîng, să bocesc răscolitor. Nu mai făcusem asta de mult. Plîngeam și simțeam că fac curățenie în sufletul meu. Plîngeam tot ce nu împlinisem, tot visul greu, toată povara. Mi-era milă de mine și mă lăsam în voia sentimentului de neputință, ocolit de atîtea ori cu bravură.
Plîngeam durerea din mine.
Plîngeam viața.
Plîngeam moartea.
Deodată, mi-am amintit de o minunată arie de Johann Sebastian Bach, Air on G String. O adoram. Mi s-a făcut brusc dor să o ascult. Aria a început să-și împrăștie acordurile în toată camera, ca o vrajă. Venea parcă de departe și mă uda, mă învăluia, mă hrănea într-un fel unic, cum numai muzica știe.
După cîtva timp, am început să simt că mă întregesc, că încep a mă conecta cu sufletul meu, că sînt ținută parcă în braţe, protector. Am început să simt că în sînge curge apreciere, recunoștință. Că mă trezesc la viață din nou. Mă simțeam din nou fierbinte și vie. Durea rău, toate rănile ardeau, mă ardea carnea, dar simțeam că parcă mă eliberez. Durerea adîncă și profundă îmi aducea parcă alinare. Nimic nu mai exista în acea clipă, nu erau decît eu și durerea mea. Eram durere…
Ca într-un catharsis, lacrimile se transformau, încet-încet, în lacrimi de recunoștință. Eram recunoscătoare. Simțeam apreciere. Și din recunoștintă veneau sentimente de iubire. Simțeam că iubesc din nou Viața, că-mi iubesc copiii, familia, prietenii, muzica, copacii din grădină. Simțeam că sînt unită cu un fir invizibil de tot ceea ce e în jurul meu. Creșteam pe dinăuntru din iubire și recunoștință.
„Da, așa trebuie să arate Iubirea“, mi-am spus extaziată. „Asta e Iubirea adevărată. Noi, oamenii, așa ar trebui să iubim.“ Dar cum să spun asta în cuvinte? Cum să exprim clocotul de fericire din ființa mea? De fapt, minunata arie de Bach nici nu a fost cîntată vreodată în cuvinte. Deodată, ca într-un miracol, privirea mi-a căzut pe cartea Profetul, citită și recitită, care se odihnea pe covor lîngă mine. Cu mîna tremurîndă, am deschis-o la capitolul „Despre Iubire“. „Vorbeşte-ne despre iubire! A început Almitra… Cînd iubirea vă face semn, urmați-i îndemnul, chiar dacă drumurile-i sînt lungi și prăpăstioase“, spunea Profetul.
Ca în faţa unui izvor tămăduitor, transfigurată, am văzut cum metrica se potriveşte, cum cuvintele se învăluie în muzica lui Bach. Erau făcute unul pentru celălalt, se potriveau!!! De necrezut! Ce magică îmbinare între Bach, Maestrul construcțiilor muzicale, și Gibran, Maestrul cuvîntului! Ce magic se potriveau cuvintele lui Gibran cu muzica lui Bach, ca inelul potrivit pe degetul potrivit. O poveste demnă de mintea sclipitoare a marelui Regizor. Timpul s-a oprit, și eu, uitînd de orice altceva, am început să potrivesc cuvintele cu muzica. Aria era pentru prima dată îmbrăcată în cuvinte potrivite – cuvintele lui Gibran – și eu o cîntam. O cîntam plîngînd. Cîntam, din nou, cu fericire. Cîntam noua mea poveste de iubire. Cîntam din nou cu sufletul. Cîntînd-o, mă simțeam Iubire. Așa a început Călătoria muzicală în lumea Profetului.
Atunci am înțeles că Iubirea există peste tot, în vîrf de munte, în pustietate, în mijlocul oamenilor, în zi, în noapte. Există și ne luminează viețile. Fără Iubire, viaţa este stearpă și cenușie. Iubirea ne dă sens vieții, ne arată calea, este Luminatorul nostru. Iubirea vine din noi, trebuie doar să știm că este în noi și ca rezervorul nostru este plin. Atît, să nu uităm asta și zilnic să ne curățăm mintea de impurități, de frici, de îndoieli. Metode de curățare sînt multe . Muzica este una dintre ele, o cale directă de a ne curăța mintea și astfel să putem simți iubirea curgînd liber.
Îmi amintesc că la scurt timp după ce am conștientizat aceste gînduri, băiețelul nostru, care avea atunci 4 ani, a întrebat cu ochii mari și inocenți: „Mamă, cine e Dumnezeu? Și de ce ne e Tată? Eu am Tatăl meu…“. I-am luat mînuța și am pornit amîndoi în camera de joacă, am luat o bucată mare de plastilină, am dat-o cu mult sclipici, am colorat-o, am făcut să fie frumoasă, strălucitoare și dragă ochiului. Am zis: „Fiecare trebuie să îl descopere pe Dumnezeu. Dar, hai să zicem ca ăsta e Dumnezeu“, și am arătat spre bucata strălucitoare. Băiețelul avea ochi mari de uimire și fascinație. Apoi am început să modelăm din bucăți normale de plastilină diferite ființe vii: copii (unul alb, unul negru, altul galben, altul fără un picior…), apoi un copac, un gîndac, un șarpe etc. Am făcut o mică grădină vie. În fiecare ființă, am introdus cîte o bucățică din bucata mare, strălucitoare, adînc, cît mai adînc. Cu toții purtau în ei cîte o bucățică strălucitoare, cîte o „sămînță de Dumnezeu“. I-am spus: „Asta cred eu că a facut Dumnezeu cu noi. Ne-a dat cîte o bucățică din El, fiecăruia dintre noi, fiecărei ființe. De aceea ne e Tată tuturor. Cu toții sîntem frați și cu toții avem această parte frumoasă, luminoasă, magică în noi, indiferent de ceea ce se vede în exterior. Singurul lucru pe care îl avem de făcut, și care uneori este dificil, este să vezi această strălucire în fiecare ființă pe care o întîlnești“. Și, în final, i-am mai zis murmurînd: „Eu cred că Dumnezeu este Iubire. Că acolo unde este Iubire, este Dumnezeu“.
Acesta a fost primul dar al Profetului. Cîntecul despre Iubire a devenit sursa din care a crescut tot spectacolul. Este primul moment din spectacol.