SFada cu literatura. Un caz de „realism metafizic“ – Marius Oprea (III)

Spuneam că Marius Oprea știe să perceapă clipa, iar prima expresie a acestei științe este poezia. În cele șapte secunde ale prezentului, autorul romanului Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit își menține un echilibru între trecut, ca istorie, și viitor, ca fantasmă. El poate alege să (de)scrie acest echilibru sub cîteva tipuri de discurs, între care trece cu o lejeritate ritmată, într-un dans textual. Nu este întîmplător, deci, că titlul unei rubrici și, apoi, al unui volum de „povestiri de frontieră“ care anunță Neasemuita istorie… este Zorba și catedrala (Humanitas, București, 2006). În 59 de texte, Marius Oprea se situează pe o plajă de evenimente semnificative din istoria lumii sau a României, a românilor ori a sa personală și, cu acea privire care exclude clipirea, scoate înțelesul la iveală, într-o concluzie riguroasă de arheologie atemporală. Încă de la Zorba și catedrala, se anunță Neasemuita istorie… ‒ să vedem moto-ul: „Lui Alexandru, pentru mai tîrziu, aceste semne ale lumii, așa cum a cunoscut-o tatăl său” ‒ căci există o articulare ideologică (v. Puterea obiectelor și slăbiciunile noastre, p. 28, pentru economia bunurilor simbolice la români; v. Mestecenii și adevărul, p. 99, cu începutul „Există în România, ca și în Siberia, […]