O Grecie a cuvintelor

Poemele lui Ion Stratan (1955-2005) tran­scriu adesea episoadele unei inițieri în răspăr şi aduc sugestia unei lirici a esențelor degradate, despre care vorbeau primii comentatori ai poetului. Proiectate pe fundalul unor neliniştitoare decoruri kafkiene, conturînd o topografie himerică, pe care autorul o deformează permanent în spirit parodic, asemenea „trasee iniţiatice“ devin „întîlniri cu absurdul“ pe al căror parcurs personajul liric are sentimentul „vîrstei crepusculare“ şi e confruntat cu aspectele derizorii, dar nu mai puţin terifiante, ale neantului. Un neant care, în aceste poeme, strivește cel mai adesea prin meschinărie. Mizerie morală, dar mai ales mizerie ontologică, reducţie a existenţelor la o mecanică lipsită de noimă, dar, înainte de toate, degradare a cuvîntului, ceea ce face ca epopeea burlescă să se convertească pe nesimţite într-o comedie a limbajului şi a literaturii. În spiritul exerciţiilor de textualizare cultivate de unii poeţi ai promoţiei ’80, dar fără tehnicismul unui Bogdan Ghiu, Stratan creează astfel sugestia unei lumi devorate de cuvinte/texte, în interiorul căreia lucrurile sînt înghiţite de semne, iar realul e anihilat în mişcarea neliniştită a scriiturii. Poezia sa este, înainte de toate, una „de limbaj“ (ilustrînd, poate, dimensiunea absurdă şi bufă a textualismului) şi stă sub semnul unui experimentalism sans rivage, care […]