Răspuns la atacurile unui „teoretician şi practician al drepturilor omului“

Nu doresc să încep o lungă polemică cu Gabriel Andreescu. Sper ca aceasta să fie ultima rundă. Totuși, mă simt obligat la cîteva precizări punctuale.

Voi începe cu titlul articolului: „Impie­tățile…“. Atrag atenția că termenul impietate este definit în Dicționarul Explicativ al Limbii Române, astfel: „Lipsă de respect față de ceva considerat sfînt“. Se înțelege din context că domnul Andreescu s-a autosacralizat. Cineva care îi atacă spusele atacă implicit divinitatea, deci comite, precum subsemnatul, o impietate. Nu pot decît să-l felicit pe GA pentru această importantă… promovare.

Firește, poate exista și o a doua explicație a folosirii termenului, și anume că cine îndrăznește să scrie împotriva lui Mircea Vulcănescu sau a altor oameni de cultură care au alunecat pe panta fascizării comite o impietate.

Ambele explicații pun într-o lumină specială poziția celui care se autointitulează „practician și teoretician al drepturilor omului“.

O altă mențiune este de natură autocritică și se referă la naivitatea mea. Am crezut că se poate avea o polemică, oricît de dură, dar cu respectarea unor norme de civilitate. Am greșit, acest lucru nu este posibil cu domnul Gabriel Andreescu, care amestecă, cu un dozaj savant, aroganța (îi place să repete ce și cît a scris, să se autociteze, de parcă ar fi în fața unei comisii de atestare) cu insulte și incriminări diverse. Una dintre ele îmi pune la îndoială capacitatea de înțelegere a textelor domniei sale. Nu știu ce altceva decît o bădărănie – pînă acum ascunsă – îi dă dreptul la astfel de aprecieri. În ceea ce privește orizontul meu ideologic, pe care domnul GA îl demască, mă îndoiesc că domnia sa îl înțelege. Din context se înțelege că aș fi procomunist. I-aș atrage atenția că eu – și nu GA – am scris lucrări de analiză a regimului comunist, eu, și nu GA, țin de aproape zece ani un curs universitar despre comunism. Nici cele scrise, nici cursul meu nu au nici un dram de justificare sau de simpatie pentru comunism și totalitarism în general. Ca să nu mai vorbesc de admirație pentru un demnitar al unui asemenea tip de regim, indiferent de culoare.

Aș atrage atenția că, prin astfel de critici, GA se pune pe o poziție comună cu cele ale extremismului de dreapta, folosind de altfel și vocabularul acesteia. Este același om care scria, în 2003, o lucrare critică despre extremismul de dreapta? Sau, iarăși, eu sînt cel care nu înțelege.

În aceeași ordine de idei, l-aș invita pe GA să citească intervențiile de pe forumul revistei, cele mai multe alături de el în pledoaria pro-Vulcănescu. Se simte bine GA în această companie?

Încă o afirmație, ce-i „scapă“ lui GA, în același context în care se plînge de „acei oameni“. Oare ce ascunde acest plural în care, firește, sînt inclus. Nu vreau să fac speculații, dar… este clar că un „anume“ grup ce nu îi trezește simpatie „teoreticianului și practicianului drepturilor omului“, după cum se autodefineşte GA.

Gabriel Andreescu respinge acuzația mea, taxată „gratuită“, că a deturnat opiniile unui autor care s-a ocupat de Vulcănescu. Dar nu eu îl acuz, ci însuși autorul studiului: Emanuel Copilaș. Dar se pare că această practică este sistematică la Andreescu, căci face acest lucru și cu un studiu al profesorului Adrian Miroiu, fapt ce mi-a fost semnalat de acesta. Situația îmi aduce în gînd zicala românească: „cînd doi îți spun…“. Dar punctul central este încăpățînarea cu care Andreescu își construiește pledoaria în favoarea lui Mircea Vulcănescu. Încercînd să combată argumentele mele cu sofisme de ordin juridic, Gabriel Andreescu nu răspunde la argumentele mele de fond, și anume care a fost conținutul acțiunilor sale în perioada Holocaustului.

GA ocolește cele două aspecte fundamentale care îl incriminează pe filozoful-demnitar. În primul rînd, este vorba despre apartenența la un organism care a luat decizii criminale împotriva unor colectivități de cetățeni ai Statului român. Acești oameni erau considerați dușmani ai Statului din cauza unui singur motiv: apartenența lor la anumite etnii, religii sau orientări religioase. Este vorba de­spre evrei, romi, neoprotestanți, pentru o perioadă de timp ucraineni, comuniști, oameni de stînga etc. Mircea Vulcănescu era membru în Guvern și a cauționat toate aceste măsuri. De asemenea, în calitate de subsecretar la Ministerul de Finanțe, a coordonat spolierea bunurilor evreilor și ale romilor deportați în Transnistria. Grupele speciale care acționau în diversele puncte la traversare a Nistrului, formate din delegați ai Ministerului de Finanțe și ai Băncii Naționale, acționau conform unor metodologii stabilite de conducerea Ministerului de Finanțe, inclusiv de Mircea Vulcănescu.

În aceste operații, Mircea Vulcănescu nu a fost un simplu funcționar, cum încearcă să acrediteze GA, ci un coordonator al acestor acțiuni. Practic, Vulcănescu era cel care fixa, e adevărat, conform deciziilor lui Ion Antonescu, întreaga metodologie a spolierii. Putem vorbi, așa cum face Andreescu, de onestitateași umanitatea demnitarului antonescian? Poate…, dar în cadrul unor standarde morale proprii lui Andreescu, însă străine oricărei gîndiri democratice.

Dar Vulcănescu nu este singurul interes major al lui Andreescu, chiar dacă e cel mai actual. Acesta încearcă o prezentare cosmeticizată pentru Radu Gyr, Vintilă Horia, căruia i-a închinat o conferință de curînd etc. Gabriel Andreescu încearcă să proiecteze o lumină favorabilă pe o perioadă și pe o direcție ideologică responsabile pentru prăbușirea democrației în România.

Regret că mă repet, am spus-o și în articolul trecut, acest fapt mă îngrijorează. Gabriel Andreescu este profesor universitar şi implicit are posibilitatea de a influența direct tînăra generație. Și, în acest sens… avem o problemă. Gravă!