Despre omul obişnuit
- 25-08-2017
- Nr. 886
-
Octavian SOVIANY
- Literatură
- 4 Comentarii
În volumul său de debut, bună eu sînt diana şi sînt colega ta de cameră (2005), salutat la vremea respectivă cu entuziasm de Adrian Urmanov, Diana Geacăr poetiza, poate cu un exces de prozaizare, în cheia autenticismului minimalist, dovedind că ştie să aplice inteligent reţetele lirice ale promoţiei sale. Dar cartea care a consacrat-o cu adevărat, impunînd‑o ca pe o voce poetică bine articulată, a fost frumuseţea bărbatului căsătorit (2009), care înfăţişează tribulaţiile unei fiinţe solitare într-o lume ostilă şi rece, unde toate canalele de comunicare sînt blocate, iar fiecare obiect a devenit sursa unei posibile agresiuni sexuale. Este vorba despre un univers al afectelor glacificate, de o dezarmantă indiferenţă, traversat de făpturi pe jumătate reificate, unde totul funcţionează după legile corporaţiei, astfel că automatismele cotidiene, rutina de zi cu zi a jobului, relaţiile cu şeful discreţionar (noul dumnezeu al unei umanităţi înhămate la angrenajele eficienţei) devin în versurile Dianei Geacăr tot atîtea teme poetice. Erosul devine aici problematic, iar povestea cuplului clandestin care dă titlul volumului se plasează în permanenţă sub semnul „catastrofei“ potenţiale, în timp ce bărbatul se transformă tot mai mult într-o sursă de frig, care fascinează, dar şi nelinişteşte, din cauza măştii sale impenetrabile. Principala formă […]
obişnuinţa ca poezie
poezia ca obişnuinţă
banalitatea ca ftizie
descrierea descreierărilor auto-devoratoare
existenţa ca descreierare-amputare
versul ca ştiinţă devastatoare
placebo-istă
descrierea complice-otrăvitoare A realitatăţii ca înstrăinare-încăierare :
Realismul ştiinţifico-post-modernist-ex-intertextualist FUM beat :
TOTALA ne-înţelegere A trăirii-simţirii- iubirii Ca
EPIFANIE
DE/din VERS/uri
Susurîtoare !
De ni se pomeneşte de/despre Stavroghin ( să mori sfrijit !)
cădem ca fluturii-n lumînare şi-n stană-vroghire perpetuăăăăăă !
Citiţi-l domnilor, măcar, pe Pirandello, măcar cel puţin jumate din cele 431 de nuvele,
Acolo POEZIE pînă în neanturi !
umor, cruzime, adevăruri, subtilităţi, fineţuri, sensuri, fascinaţii,
nebănuieli, extravaganţe, imponderabilităţi,
funambulisme, desfătări literar-muzicale,
UMOR,
POEZIE !
O Desfătare-infinită !
nu există doar Dostoievski pe lume !
Înfundătura efectelor gloqacismelor fermentînde ( voir „glauque” !) formatînd.
De cînd poezia a devenit socio-socializantă realistă otravă otrăvind viu viersul
Beat-nică şi concretă etalare de cuvinte şi descrieri de vieţi cotidiene şi defrişări infinite,
Ce Ciudat !
Pînă şi cei mai desluşiţi cad pradă ca muştele în salatele orientale orientate-nspre denaturările
cele mai înfiorătoare ale POEZIEI şi siluirilor Ei violată macabru de tot felul de poeţi intelectualizaţi
şi conceptualizaţi „à mort” cu studii în universităţi şi Sisteme complet demenţiale post-comunisticizante comunisticîzînd mucegăind orice-ating.
ASTA nu este POEZIE !,
ci doar o enumerare scrijelitor-literalizatoare de trăiri spasmo-socio-frigid-fermentatoare-frustrante şi psihopatic-patogene alienatoare degenerescente continuu.
Ce este mai înfiorător este că de cînd acest gen de pseudo-poezie a apărut cu modernismul ei ambulatoriu distrugător şi, şi mai înfiorător, cu POST-modernismul cel relevant crimă perfectă triumfătoare,
este că,
teorizitaorii de forme moderne demenţiind absolut totul şi ARTA,
au apărut ca ciupercile otrăvitoare după tot felul de Revoluţii-asasine corupînd ORICE
şi asasind total Bunul Gînd-Simţ-Spirit şi Libertatea de-a fi LIBER,
complet GLAUQUE !!!!!
& şi cu mult mai mult decît atît şi abominabil criminal de profund !
Banalitatea ca îm-PITEŞTI-re !
Felicitări autorului, nu doar pentru această cronică, dar și pentru atenția sistematică pe care o manifestă față de poezia românească actuală. O felicit și pe autoarea comentată, versurile citate aici și care m-au impresionat fiind: ,,pentru că de cînd sînt măritată/ cu Stavroghin, mi-e frică de confesiuni“. Asta fiindcă eu însumi am deschis ochii asupra lumii, la 11 ani, citind neverosimilul roman dostoievskian, al cărui personaj fascinant și revelator al ambiguității omenești funciare este chiar Stavroghin.