Portret de poet: Dan Petrușcă

Iată, răsfoiesc cartea de poeme Toate-s cam de pe cînd de Dan Petrușcă și-mi vin brusc în minte vorbele bătrînului poet din Minsk cu care băteam potecile pădurii din jurul Caste­lului Bettinei și al lui Achim von Arnim din Wiepersdorf: „Nici omul și nici natura nu au intenția, drumul are intenția“. De unde pînă unde m-am pomenit, taman acum, cu vorbele astea, nechemate de nimeni? Pe scriitorul Dan Petrușcă l-am cunoscut cu totul întîmplător, la o „prestigioasă“ întîlnire la Iași, poate era chiar un festival important, dar eu probabil că sînt prea bucureșteană și prea germanistă ca să mai vibrez, atît cît mai poate vibra un poet, contaminat iremediabil de inovații lexicale de ultimă oră, la dulcele și molcomul grai moldovinesc. Fără îndoială că Moldova e leagănul poeziei românești și, totodată, purtătoarea de tradiție care se străduiește să asigure continuitatea lirismului greu de egalat al cîntecului nostru popular. Îmi recitesc rîndurile și nu le simt scrise de mine. Trecut-au prea mulți ani de cînd auzul meu s-a lăsat cucerit de atîtea ispite lirice, încît recunosc că mi-am trădat adesea iubirea dintîi. Probabil că artiș­tii care simt că nu vorbesc limba confraților se adîncesc tot mai mult în zonele virgine ale […]