Către o nouă tectonică literară

Problematica ideologiei, mă gîndeam parcurgînd recenta și importanta carte a lui Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, este, în fond, nu foarte diferită de tematica morții, mai precis de tratarea uzuală a acesteia1. Acceptăm – cei mai mulți dintre noi, îmi imaginez – că sîntem muritori, „știm“ asta, dar la nivelul lui cum știm, cum discutăm moartea, aceasta îl privește doar pe celălalt, pentru că i se întîmplă numai lui. Așa cum nu putem purta mărturie morții ca experiență personală, nici nu putem formula un argument pornind de la moarte ca eveniment propriu, ca ceva ce s-a petrecut cu noi. În acest sens, al analizei și al argumentului critic, muritor e doar celălalt; la fel, ideologic e tot doar celălalt, iar în măsura în care falsa conștiință există, ea survine, nu-i așa, ca patologie a alterității. Ideologie și etică. Iată o situație convenabilă, dar neetică, chiar dacă trebuie spus imediat că autoanaliza ideologică e tot atît de la-ndemînă ca autopsihanaliza și că, dacă a te comporta ideologic e un semn de falsă conștiință, e normal, pînă la un punct, să pornim de la premisa, fie și vag‑asu­mată, conform căreia nu noi sîntem cei afectați de această conștiință, ci mereu […]