Creangă, recitit de Eugen Simion

Ceea ce se impune, mai ales în cărţile mai recente ale lui Eugen Simion, este marea sa plăcere de a citi. Nu neapărat acel „plaisir du texte“ barthesian, căci criticul nostru nu se opreşte să disece, cu mai multă sau mai puţină răceală şi pedanterie, articulaţiile complicate ale limbajului, trăind un soi de bucurii abstracte, la modul structuralist, ci preferă o citire empatică, însă deloc indisciplinat-impresionistă. Un complex aparat conceptual este manipulat adesea la vedere, fără a „incomoda“ discursul hermeneutic destins care-l absoarbe, lăsîndu-se cumva contaminat de tonul şi ritmul transmise de textele interpretate. Eseul despre Odobescu, publicat în 2016, şi mai ales masivul tom dedicat lui Ion Creangă (cu subtitlul Cruzimile unui moralist jovial, reeditat cu adaosuri substanţiale, în acest an, la Tracus Arte) îmi par dovezile cele mai clare ale acestei apropieri afectuoase faţă de paginile citite. A mai procedat cîndva aşa, într-o carte de referinţă precum Dimineaţa poeţilor (1980), în care scrieri ce păreau abandonate sub praful vremurilor, ale primilor noştri autori de versuri, erau rechemate la viaţă tocmai prin această transfuzie de sînge cald, un adaos revitalizant de energie a ochiului analitic, ce recompunea, prin inspirate evocări, o lume cu convenţii literare devenite simpatice, ca participante […]