Arta ne învaţă în primul şi în ultimul rînd cum să ne re-construim, adică cum să ne apropriem şi să ne asumăm principiul constructibilităţii umane, devenind însă, din obiecte, subiecţi, întotdeauna colectivi, întotdeauna unii împreună cu și prin alţii. Aspectul colectiv este esenţial, căci dacă este adevărat că numai alţii ne pot construi, că nu putem fi construiţi decît ca obiecte, înseamnă că, tactic, şi reaproprierea (sau resubiectivarea) principiului constructibilităţii plastice trebuie abordat eficient doar în colectiv, fiecare fiind nu pe rînd, ci în acelaşi timp, obiect şi subiect al re-creării, al re-producerii de sine. Adevărata reflexivitate nu se poate realiza decît prin Altul, în colectiv, prin colectivitate.
În casa-lume actuală, viețuitorii-meșteșugari lucrează artizanal, pre-modern, pre-industrial, la propriile vieți, dar o fac acasă, modest și harnic, aplicat, într-o nouă indistincție atelier-locuință, adică viață-lucrare, operă-operare, post-uzină, dar și post-post-dematerializare post-fordistă: viața ca artă, inventare de moduri de întrebuințare ale vieții. Căci, ar trebui să știm deja, nu există „viață nudă“ (Giorgio Agamben), ci doar încercări și planuri de a denuda viața, de a o scoate în afara lumii, de a o lăsa descoperită, expusă, fără valoare: nerecunoscută, nepercepută moral ca viață.
Arta lucrează din nou la domiciliu, acasă, dincolo – sau, mai precis, dincoace – de orice separare și diviziune artificială, economic‑industrial-capitalistă, muncă/ viață, reluînd însă (măcar în discuție) categoriile istorice ale grevei și șomajului.
Într-o extrem de preliminară (cum ar fi spus Jacques Derrida) formulare a ei, teza rîndurilor de față ar fi următoarea: după opoziția modernistă artă/ muncă, dar și după respingerea hipermodernist-duchampiană a muncii, care a dus la aparenta ei dispariție, la iluzia post-modernă a eliberării din alienarea muncii, la dematerializarea muncii, urmată de recuperarea neoliberală a artistului ca model al post-muncii și, deci, de o „proletarizare“ a artistului însuși și de o nouă exploatare generalizată prin descalificarea însuși conceptului de muncă, arta pare că lucrează, azi, la re-calificarea și relansarea muncii.
După „viață bună“ după rețete standard, arta propune, azi, un nou stindard și o nouă luptă: aceea pentru munca bună. Și aceasta deoarece, avînd în vedere inevitabila obsolescență programată structurală pentru capitalismul financiar contemporan, singura capabilă să întrețină producția tot mai accelerată de profit, în capitalismul actual se muncește obligatoriu prost și de mîntuială, și, în același timp, invizibil, nerecunoscut, descalifica(n)t: „imaterial“.
Aceasta mi se pare a fi una dintre liniile de actualitate, adică de contemporaneizare (nimic nu este, ci tinde, se străduiește permanent să devină contemporan), ale artei contemporane: re-calificarea muncii, atît din punct de vedere categorial, cît și din punct de vedere moral, adică re-calificarea însuși conceptului, ca atare, de muncă, făcută să dispară cu concursul și complicitatea artei înseși, care a acreditat și a pus, istoricește, umărul la impunerea, ca model și normă socială, a artistului și a lucrătorului „post-fordist“ ca „antreprenor de sine“, ceea ce a reprezentat – acum vedem! – o capcană, adică o mare promisiune de emancipare și de realizare a autonomiei transformată în nou front de „aservire voluntară“, fără opoziție și fără luptă, ba chiar cu iluzia întreținută de mitul politic-pulbicitar al „realizării de sine“.
Contemporaneitatea cu situația lumii, venirea în contemporaneitate cu lumea pe care o propune, strict actual, arta contemporană, mi se pare a consta, așadar, tocmai în această „contra-privatizare“ a artei: artistul se „retrage“ acasă ca să recadreze viața și munca, ca să poată trăi demn muncind bine. Ca în pre-modernitate (pentru a putea să reflecteze asupra proiectului de modernitate), atelierul lui este casa însăși. Pe care artistul o locuiește obligatoriu cu chirie, nu ca proprietar.
O viață care să poată fi trăită, pentru că ceea ce trăim nu este neapărat viață, iar viața nu mai este neapărat trăită de toți oamenii și nici în exclusivitate de oameni și de viețuitoare, ci, deja, „trans-uman“, de tehnologiile aflate în curs de aliniere pentru realizarea trans-ontologică a unei proteze totale a omului și chiar a viului ca atare.