Liniile de forță din romanul Jocul Zeilor (editura Eurostampa, Timișoara, 2016) par evidente pentru un cunoscător al cărților precedente ale lui Voicu Bugariu: se suprapun într-un roman de dragoste, într-unul fantastic și altul inițiatic. Jocul Zeilor este un bun material didactic și, cu ironia sa devenită ascuțită ca un bisturiu, vreme de decenii, în stare să taie fără ca durerea să-l atingă pe „pacientul” anesteziat de austeritatea generală a discursului, Voicu Bugariu tentează cititorul să urmeze numai aceste foarte bine meșteșugite linii de forță. Să le luăm pe îndelete. Romanul de dragoste face un inventar cvasi-complet al dragostei conjugale cu dezastrele ei (crizele anilor 7, 13 etc., v. capitolele cu titluri explicite: O familie originală, Un soț părăsit) care permit adulterul – tot o stare de agregare a dragostei – (capitole ca Gio dă un telefon și Gio pleacă), dar și aventura iubirilor improbabile, prilej pentru studiul antropologic mascat în personajul țigăncii Paloma (care merită propriul fir narativ fiindcă este un nod narativ: este apropiată ca vîrstă de protagonista Edi, la începutul adolescenței, dar este mamă de trei ori deja; este deținătoare a unor modele de comportament și de raportare la realitate care sunt funcționale deși le contrazic pe cele „normale”, cele ale personajelor din populația majoritară), precum și iubirea intelectualizată, chiar spiritualizată (deși întrebările fruste din capitolul Suferințele bărbaților par ancorate în carnalitate, nu sunt decît o rescriere a monologurilor faustice, alta decît în romanul precedent, Curtezana onestă și astrologul). Romanul fantastic se întrețese cu cel de dragoste și poate fi decupat ca jurnalul/monologul Eduardei, fata de 12 (la începutul cărții) sau 13 ani (la final), și cuprinde contacte interdimensionale (de la prietenele imaginare care pot trece ușor drept halucinații de schizofren, pînă la apariția arhanghelului Mihail, v. capitolul Deus otiosus), călătorii în universuri paralele (explicate sau nu cu ajutorul mitologiei creștine, ironia de care vorbeam apare aici în variantele de răspuns pe care personajul bunicului Edoardo i le lasă nepoatei Eduarda) și, evident, salvarea lumii (vizualizată ca un joc de șah tridimensional, cu miza alterării traiectoriei unui asteroid ce ar distruge Terra) în capitolul care dă și titlul cărții. În fine, romanul inițiatic se suprapune primelor două, căci inițierile sunt multiple, practic toate personajele „normale” din Jocul zeilor își transcend starea inițială: de copil (Eduarda), de femeie nefericită (mama Gio), de bărbat aflat în criza de la mijlocul vieții („tata”, personaj cu mai multe avataruri, în varii stadii ale zisei crize) sau cea de la sfîrșitul ei (un enunț al acesteia ar fi „ce-am priceput noi din viață și cum murim”). Inițierile beneficiază de personajele auxiliare, stabile, cvasi-intangibile – iar aici Voicu Bugariu urcă un vîrf al artei sale scriitoricești fiindcă, practic, echivalează apariția Palomei (pentru bărbații din viața ei) cu cea a „trimișilor” multi-dimensionali (pentru Eduarda). (Paranteză: nu întîmplător întrebarea despre cunoașterea și recunoaștere prin atingere este recurentă de-a lungul cărții, pusă de Eduarda aparițiilor, pusă de către bărbați Palomei; dacă cel/cea atinsă există, și cea/cel care atinge există.) Trecerea într-un stadiu superior al existenței este echivalentă, cel puțin pentru două personaje – ce coincidență, cele principale, nepoata și bunicul omonimi! – cu însăși continuarea vieții (planetare, familiale, individuale). Este o ieșire din poveste, din joc: „Viaţa familiei Mitanis îşi recăpătase culoarea cenuşie a lipsei de evenimente spectaculoase. Era însă un cenuşiu sclipitor, elegant.” (p. 337) Capitolul final, Eduarda, este, însă, tragic. O platitudine monstruoasă, echivalarea a ce s-a trăit cu ce s-a imaginat, este ultima ironie a lui Voicu Bugariu: un happy end generalizat trebuie să nege, prin respectarea rețetei, toată construcția de personaje. Spun „trebuie” fiindcă, dacă se pune Jocul zeilor în contextul cărților precedente ale lui Voicu Bugariu, al tuturor cărților precedente, tragismul finalului iese la iveală, într-un chiasm care poate fi suportat numai cu un surîs: ce s-a imaginat s-a trăit.
Material didactic? Nici o lucrare SF, oricare ar fi ea, postmodernista sau nu, nu este si nu va fi niciodata material didactic. Ce este fictiunea la urma urmei? Nici in clin nici in maneca, cu didacticismul, cu Ministerul invatamantului, cu educatia. SF-ul nu educa in nici o directie, draga Catalin. SF-ul, ca ipostaz fictional, este o nebunie a imaginatiei, o melancolie a ei, o metafora, o ne-plictiseala sau, dimpotriva expresia celui mai mare plictis.