Sacrificiul (trailer)

— Vi se reproşează tratamentul inuman la care i‑aţi supus pe deţinuţi. Cum comentaţi?

— Ce să comentez? Ce înseamnă tratament inuman? Am fost inuman că am avut grijă de ei, bine, nu ca de copiii mei că nici nu am, dar ca de, cum să zic, fraţii mei? Mi‑am pus slujba, ba chiar viaţa în pericol ori de cîte ori îi scoteam noaptea din camionul care‑ar fi trebuit să‑i transporte departe printre mesteceni unde erau întotdeauna împuşcaţi. Îi aduceam înapoi în celule cu glugi pe faţă ca să nu se afle că‑s vii. Sau cînd le luam apărarea în faţa superiorilor care considerau că‑i răsfăţ. E‑adevărat, îi răsfăţam. Am cumpărat zece mii de cărţi pentru biblioteca penitenciarului, multe din banii mei, multe în limbi străine, am adus profesori de lituaniană şi daneză, apoi de dans, drept, caligrafie şi muzică, lucru care m‑a obligat să găsesc gramofoane şi‑o grămadă de discuri, iar ei nu trebuiau să facă altceva decît să stea întinşi pe paturile curate şi să asculte Chopin. Ce vreţi mai mult? Mi‑am sacrificat tinereţea ca să‑i ajut.

— Dar bătăile? Bătăile oribile la care mi s‑a spus că aţi luat parte în mod direct?

— N‑am luat parte‑n mod direct la nici o bătaie pentru că n‑a existat aşa ceva. Mă rog, în sensul

în care vorbiţi. Pentru că întotdeauna deţinuţii îi loveau pe gardieni. Au fost cazuri grave, de paznici care‑au murit, alţii şi‑au pierdut un ochi, laba piciorului, pînă şi eu am fost bătut cu sălbăticie de un preot costeliv, avea cearcăne şi un bici. Am rămas fără simţul pipăitului.

— Păi, dacă aveaţi atît de mare grijă de ei de ce v‑ar fi bătut?

— Nu ştiau ce fac. Mulţi aveau amnezie. Li se întuneca judecata periodic, şi‑atunci li se părea că noi, cei care‑i păzeam, vrem să dărîmăm statul, societatea, globul. Aveam un glob pămîntesc în birou, cînd gesticulam cădea, nu pot să neg. Dar cum să fi vrut să distrugem statul, cînd era unul încă tînăr, gingaş, şi ne asigura o existenţă demnă? Dumneavoastră ştiţi cîte prietenii s‑au legat în închisoarea condusă de mine? Între deţinuţi şi temniceri, adică, în ciuda ciomăgelilor. Îi vedeam dimineaţă, după apel, cum se aşezau unii lîngă alţii, se formaseră grupuri în funcţie de afinităţi, de rude comune, ca în lumea de afară, şi dădeau de mîncare la vrăbii. Da, ce vă miraţi, am făcut rost şi de vrăbii pentru deţinuţii mei. Recunosc, şi pentru paznici. Mie nu‑mi plac. Dar asta nu conta nici un pic. Aveam de condus un penitenciar, spre comunism, aş putea spune spre o lume mai bună dacă n‑aş şti că m‑aţi lua peste picior.

— În nici un caz. Nu de asta am venit aici.

— Da’ de ce‑aţi venit?

— Cum adică de ce? Vorbim de‑o jumătate de oră şi v‑am tot pus întrebări, nu e clar ce vreau să aflu?

— Nu.

— Aş vrea să ştiu mai ales de ce treceaţi prin curte cu calul peste condamnaţii puşi să stea întinşi pe burtă, de exemplu. Alteori îi puneaţi să stea întinşi pe spate.

— Nu era un animal oarecare, ci un cal arab. Negru, cu ochii mari, avea trei ani. Îmi plăcea să‑l călăresc şi deţinuţilor le plăcea să‑l privească, să i se aşeze în cale. Unii îl hrăneau din porţia lor, care nu era totuşi foarte mare. Şi nu era foarte mare doar pentru că nu mă lăsau de la centru să le ofer mai mult, totuşi serveau friptură de porc din două‑n două zile, cu cartofi prăjiţi. Omletă, musaca, chiftele, nu‑mi mai aduc acum aminte tot meniul, ştiu însă că la desert aveau cite‑o mandarină. Cînd un deţinut se îmbolnăvea, îi întindeam mîncarea mea — mai proastă decît a lui, dar mai consistentă —, îl ţineam de mînă. Îl înveleam cu pătura la infirmerie şi‑l supravegheam pe doctor. Am cerut să mi se trimită unsprezece doctori specialişti, trei erau chirurgi, unul, radiolog, ultimul, medic de laborator. Nu erau niciodată mulţumiţi, ba că nu le plac camerele, ba că n‑au instrumente, halate, măşti. Pe deţinuţi, în schimb, nu i‑am auzit niciodată să se plîngă. Dimpotrivă, toţi îmi mulţumeau la plecare, unii, mai ales turcii, îmi făceau temenele înainte de‑a ieşi pe poartă. Se crease între noi o comuniune, o legătură indestructibilă. Şi poate doar mi se părea că‑mi făceau temenele, în realitate ei se cocoşaseră de‑atita citit.

— Sau din cauza bătăilor.

— Iar începeţi! Nu v‑am spus că n‑au existat? Cum aş fi permis bestialităţi în închisoarea mea? Sînt un om cu frica lui Dumnezeu.

— Felicitări.

— Da, şi mă duc la biserică. Pusesem să fie construită o biserică şi în curtea penitenciarului, n‑a ajuns să fie terminată.

— Se dărîma?

— Nu. Nu se înălţa. A fost singura dată cînd mi‑am ieşit din fire, fiindcă am fost sigur că deţinuţii făceau în aşa fel încît să n‑o ridice, mereu mi s‑a părut că se prefac cînd era vorba de credinţă, în realitate nu credea nimeni în nici un fel de Dumnezeu, se vedea mai ales cînd urlau.

— De ce urlau?

— Tot felu’ de motive. De cele mai multe ori ţipau cînd se lăsa întunericul, îi înspăimînta. Sau cînd veneau rudele în vizită — am fost singurul director de închisoare din anii ’50 care‑a permis vizitele, chiar şi vizitele conjugale, şi unele rude puteau rămîne la noi dacă voiau, nu trebuia decît să facă o cerere simplă, uneori doar un semn. Aveau apartamente decomandate la dispoziţie. Mai răcneau şi dacă venea vorba de unghii, trebuie să admit, mulţi dintre oamenii de care vorbim erau stranii şi aşa au rămas. M‑am întîlnit zilele trecute cu unul dintre ei pe stradă, nu cred că m‑a recunoscut, eu da, rămăsese cu cicatricea aia care‑i străbătea toată faţa, şi‑o făcuse cu cuţitul, mulţi se răneau singuri ca să li se dea drumul acasă mai devreme.

— Şi?

— S‑a aşezat pe bancă alături de mine şi‑a început să hrănească păsările. Era profesor sau medic, ceva. Ori jurnalist, mereu le‑am încurcat ocupaţiile, toţi aveau mai multe. Arunca firimituri de pîine şi rîdea încetişor.

— Totuşi chiar nu vă pare rău de ce‑aţi făcut?

Au murit atîţia oameni.

— Nu‑mi pare rău de nimic, mi‑am făcut strict datoria. Şi n‑a murit nimeni, mă rog, au murit cîţiva, din cauza bolilor. Pentru că indiferent de cîte ori am pus să se facă curăţenie ori să se zugrăvească, celulele erau cuprinse de igrasie aproape instantaneu — deţinuţii aruncau supa pe pereţi, un obicei prost. Şi stăteau tot timpul murdari, or, nimeni nu se putea plînge că n‑are voie la baie, era şi apă caldă, mai precis fierbinte, poate se temeau să nu se opărească. Cine ştie, v‑am spus că erau nişte oameni ciudaţi. Cele mai frecvente boli, şi singurele, erau cele legate de reumatism, de artrită.

— Nu se moare din artrită.

— Ba cum să nu. Se moare pe capete. Cel puţin aşa era pe‑atunci.

— Bine, dar cum de se‑mbolnăveau de reumatism, că mulţi erau tineri?

— Erau tineri numai la suprafaţă. Înăuntru erau bătrîni, de‑asta şi ajunseseră la reeducare. Şi nu uitaţi că am vrut să‑i vindec de boala asta fatală, am pus să fie aranjată o sală imensă de sport, în pantă, am făcut rost de tot ce trebuie, florete pentru scrimă, palete de ping‑pong, pistă pentru alergare, mese de biliard, haltere pentru poeţi, că erau mulţi şi toţi aveau pieptul scofîlcit.

— Şi pentru bătrîni?

— Bătrînii aveau cenaclurile lor, dar dacă doreau erau liberi să alerge pe pistă cu halterele la piept, de fapt aşa s‑au petrecut multe accidente, s‑au pierdut multe vieţi.

— Asta‑i tot. O să vă anunţ cînd se va difuza emisiunea.

— Mulţumesc, n‑o să mă uit. Doar ştiu ce‑am spus.

 

L‑am auzit pe reporter înjurindu‑mă încet printre dinţi, aş fi putut cu uşurinţă să‑l dau cu capul de perete. Nu am făcut‑o pentru că eram obişnuit, după atîţia ani incă‑i auzeam pe deţinuţi blestemindu‑mă, mai ales pe nou‑veniţi, deşi nu mă cunoşteau. Pe urmă, în cîteva luni, nu mai zicea nimeni nimic, tăceau sau se rugau cu înfrigurare. Unii învăţau latina. Prin urmare am chemat‑o pe Carmen şi i‑am spus să‑mi facă ardei umpluţi, că mă duc să mă plimb. Nu i‑a convenit, a protestat pe‑un ton strident, nu i‑am dat importanţă şi m‑am îmbrăcat. Fostul deţinut despre care povestisem în interviu, cel care hrănea păsărelele, era vecin cu mine, la etajul cinci, dădusem peste el chiar în ziua în care m‑am mutat în bloc, deşi fusesem asigurat că‑i un imobil numai pentru cadre, făcuseră o greşeală pe undeva.

N‑a părut să mă recunoască, totuşi, pentru orice eventualitate, m‑am ferit de el cît am putut. Stăteam cu urechea lipită de vizor ca să aud dacă deschide cumva broasca, era important să nu ieşim amîndoi în hol în acelaşi timp pentru c‑ar fi trebuit să luăm liftul împreună, iar în lift cine ştie ce se poate întîmpla, umblam cu un briceag elveţian la mine. Dar îmi vine să rîd cînd mă gîndesc că‑n vreme ce eu ascultam la uşă, o Best Imperial Q24, el făcea acelaşi lucru la una metalică, Ekoplus 8000. A mea era mai bună.

Din nefericire nu puteam evita tot timpul întîlnirile din hol, aşa c‑am coborît de cîteva ori împreună cu liftul, cabina e neîncăpătoare, abia au loc două persoane, şi, ca să aibă loc, una trebuie să stea lipită de‑un perete. De fiecare dată m‑am aşezat din profil, cu gulerul paltonului înălţat — îmi luam paltonul indiferent de anotimp —, cu basca trasă pe sprîncene şi fularul ridicat pînă sub ochi, uneori începeam să mă sufoc, de‑aici mi se trage tusea asta păcătoasă, ai zice că iar fumez prea mult, am fumat ani şi ani Mărăşeşti, acum nu se mai găsesc, apoi Plugar.

Mi‑am desenat o mustaţă cu creionul dermatograf al neveste‑mii şi i‑am spus să gătească stufat. Preferabil de miel. Iar a răcnit la mine, a luat obiceiul ăsta idiot şi nu‑şi dă seama cu cine are de‑a face, ne‑am căsătorit în ’68, cînd nu mai lucram la penitenciar şi toată lumea era fericită, mergea la miting, bea bere. Repet, habar n‑are ce‑o paşte dacă‑mi mai vorbeşte nerespectuos şi m‑apucă dracii.

După cîteva luni, vecinul m‑a rugat să‑l ajut să‑şi pună cuierul, căzuse. Mi‑am luat bormaşina, un Bosch, şi m‑am dus, nu puteam rezista. Mai ales că‑n casa mea nu mai aveam unde să dau găuri, găurisem tot, cînd intram în apartament parcă mă scufundam intr‑un şvaiţer. Am găurit pe îndelete savurînd fiecare moment, apoi m‑a cinstit cu un vin bun, Lacrima lui Ovidiu, nu mai auzisem de el. Şi am crezut că lucrurile s‑au rezolvat, el nu m‑a recunoscut, urma să trăim ca buni vecini, ba vom bea şi vin de‑ăla care nu se găsea pe nicăieri doar atunci, fiindcă‑n anii următori au adus în magazine o poşircă făcută‑n Spania, mai era şi scumpă, un milion de lei. Însă el avea, în ’90, vin adevărat şi m‑a pus pe gînduri, păi de unde putea obţine aşa ceva, nu cumva făcea parte dintr‑o filieră? Şi, natural, am început să‑l urmăresc. Magazine, piaţă, alei, cinematografe — îi plăceau filmele siropoase, gen Pulp Fiction, mereu ieşea plîngînd din sală, nu avea pe nimeni. Cu excepţia şchioapei care‑i gătea şi poate‑i făcea şi altceva, deşi nu cred, n‑am observat nici o femeie intrînd vreodată la el, şi nu l‑am văzut să intre în vreo casă şi să stea mai mult de trei minute, deci nu, nu avea nici măcar prieteni. E drept că veneau unii, studenţi sau pacienţi, greu de spus, şi urma aproape întotdeauna mare tămbălău, cu muzică dată tare, voci clătinate de beţivi, vuvuzele.

Şi, dintr‑odată, m‑a recunoscut. Noroc că s‑a dat de gol, altfel cred că nu m‑aş fi prins. După ziua aia nenorocită, a‑nceput şi el să mă urmărească peste tot, ne‑am urmărit din aprilie pină‑n decembrie, deghizaţi cu paltoane groase, căciuli cu urechi legate sub bărbie, umbrele. Iarna a fost grea, a nins mult, abia reuşeam să ne ţinem unul după altu’. Apoi, în primăvara următoare m‑a chemat din nou la el ca să‑i repar cuierul, mi‑am luat bormaşina, mi‑am pus casca de protecţie şi m‑am dus.

Nici n‑am intrat bine şi mi‑a zis că mă iartă, n‑am înţeles pentru ce, apoi m‑a izbit în cap cu levierul, m‑a salvat casca, cred, am căzut, am încercat să mă ridic, mi‑a mai ars una. S‑a întors şi a ieşit. Atunci am văzut o iconiţă pe‑un scrin, lumina încet, intermitent. Nu‑mi pare rău. Mi‑am făcut doar datoria, futu‑le muma‑n cur de bandiţi.

 

Proză din volumul Mandarina, de Răzvan Petrescu, în curs de apariție la Editura Curtea Veche.