Ceea ce m-a atras încă din anul I al studiilor mele la Facultatea de Istorie și Filozofie a Universității clujene a fost să descopăr că drumul către credibilitatea discursului istoric trece prin critica scrisului istoricilor. Disciplina în care noul venit, naiv, gata să ia totul drept bun și autentic, numai pentru că purta semnătura unui istoric sau apostila unui document oficial, se numea istoria istoriografiei și, după cum aveam să îmi dau repede seama, era predată de un profesor eminent, regretatul istoric Pompiliu Teodor. Am înțeles astfel, destul de repede, dar fascinat de posibilitățile care se deschideau în fața mea, că fereastra este deschiderea prin care vezi ceea ce se află dincolo de ea; dar dacă știi cum să privești, vei înțelege că ea este și un anume decupaj al celor vizibile către care duce, și nu altul, ba chiar că, atent la reflexia luminii pe suprafața ei, poți desluși pînă și unele elemente ale portretului interior ale celui care privește prin acea fereastră.
Pe scurt, m-am regăsit, cu preocupările mele de a deprinde un mod mai atent și mai competent de a citi izvoarele, printre entuziaștii istoriei istoriografiei așa cum se înfățișa ea privirilor mele: ca metodă de descifrare a conținuturilor și de precizare a formei comunicării istorice, ca portretistică a autorilor de istorii și ca modalitate de reconstituire a alinierilor ideatice și chiar ideologice, ca reperare a particularităților stilistice dintr-un autor, curent sau epocă și ca posibilitate de a marca și izola redundanțele, clișeele, colportajul și cîte altele. Era un teritoriu imens, complex, pentru mine seducător, în bună parte și datorită strălucirii celui care oficia, unul dintre profesorii cei mai dragi ai facultății.
Pe atunci existau catedre, nu departamente, iar cea în fruntea căruia se situa profesorul Pompiliu Teodor se numea Catedra de istorie medie și istoriografie, semn de instituționalizare a disciplinei și, totodată, de accedere a istoriei ca disciplină științifică la deplina conștiință de sine. La București ea era predată de Lucian Boia, profesorul al cărui merit de căpetenie, în primul deceniu de după Revoluție, a fost să evidențieze, într-o carte memorabilă, mereu reeditată de atunci, partea de „mit“, de reprezentare deformată, a trecutului nostru în opera istoricilor de seamă ai României și, totodată, să deschidă discuția publică asupra modului în care scrisul istoric modelează conștiințele unei națiuni.
Printre discipolii clujeni ai profesorului Teodor într-ale pasiunii pentru istoriografie se numără și Ionuț Costea, istoric care s-a ilustrat în trecut printr-o meritorie cercetare asupra nobilimii din Transilvania în epoca principatului, printr-o investigare a cazului unui mit comunist – al faimosului, căci celebrat prin versuri în timpul jdanovismului dejist, Lazăr de la Rusca – și care a reeditat în două culegeri o parte semnificativă dintre studiile unui medievist clujean de marcă, istoricul Francisc Pall. Cea mai recentă apariție a lui Ionuț Costea este o neașteptată, dar plină de prospețime carte intitulată A existat Jacques Le Goff? Biografie, autobiografie, istorie și memorie (Cluj‑Napoca, Editura Argonaut, 2016, 188 p.). Titlul pare paradoxal, cîtă vreme cel despre care este vorba nu doar că a existat, dar a fost unul dintre marii istorici francezi ai contemporaneității. În plus, Ionuț Costea a avut prilejul să îl întîlnească, la fel ca mine, în Cluj, cu prilejul vizitei pe care Le Goff a întreprins-o în orașul nostru, ca invitat de către rectoratul Universității și, mai cu seamă, de către Pompiliu Teodor, să i se decerneze titlul onorant de doctor honoris causa. Vizita istoricului din Hexagon în Transilvania a fost, atunci, în anii 1990, parte dintr-un turneu mai larg, căci în aceeași perioadă a dobîndit titlul onorific de doctor și din partea Universității din București. În acest fel se manifesta nu doar admirația specialiștilor din marile noastre centre academice față de o personalitate de excepție, ci se continua și se întărea, în noile condiții de renaștere a democrației în România, și vechea legătură de suflet, datînd încă din vremea pașoptiștilor, între marea istoriografie franceză și cea românească.
Ionuț Costea și-a ordonat explorarea pe două niveluri interpretative: „concepția istoricului în definirea biografiei ca teritoriu de cercetare și gen al istoriografiei, cîmp de investigare al cercetătorului trecutului și modalitățile în care, în cazul istoricului medievist francez Jacques Le Goff, s-au concretizat în scrieri istorice aceste perspective teoretico‑metodologice“ (pp. 11-12) și, respectiv, „observarea exercițiilor de ego-istorie la care a subscris de-a lungul timpului“ cel discutat (p. 12). Scrisă cu atractivă simplitate și cu directețe, cartea lui Ionuț Costea dezvăluie talent și bucurie în a comunica rezultatele unei explorări care pe autor l-a pasionat. Alegerea subiectului și lipsa de inhibiții în fața cîmpului de investigație legat de un areal cultural străin, occidental, arată că mai vechile inhibiții în fața „strălucitorului Apus“ s-au estompat și că istoriografia noastră actuală chiar a ajuns, cel puțin prin unii dintre reprezentanții ei, la conștiința firească a unei apartenențe europene, care nu se reduce doar la cadrele formale ale unei aderări la UE, ci vizează și participarea la dezbateri științifice relevante. Nu în ultimul rînd, Ionuț Costea face gestul salutar de a nu lăsa, cum se întîmplă în atîtea, nenumărate, cazuri, la un nivel de simplă formalitate de recunoaștere academică, asocierea lui Jacques Le Goff cu Universitatea din Cluj, marcînd printr-o pagină de receptare dedicată, autentică, prezența savantului francez în panteonul științific al almei mater napocensis.