Ahile şi broasca ţestoasă

Nu ştiu dacă Mihók Tamás este un poet „definitiv“ (aşa cum socoteşte Al. Cistelecan), dar scrie o lirică provocatoare, din care nu lipsesc unele semne de originalitate, deşi autorul pare a împărtăşi (cu poncifele de rigoare) febra autenticistă a promoţiilor post‑2000, cu rădăcini mai vechi în „poezia cotidianului“ şi chiar în textualismul anilor ’80. Căci ceea ce surprinde neplăcut la o bună parte dintre poeţii care au debutat (să zicem) după 2010 este aerul lor de „familie“, care îţi creează cîteodată impresia că se citesc doar între ei şi se imită unul pe celălalt, mai mult sau mai puţin conştient. De multe ori lipseşte tocmai timbrul personal, mărcile unei individualităţi artistice limpede conturate, astfel încît lectura lor devine, în cele din urmă, obositoare. Angoasele şi depresiile de tot felul, sexul şi ghenele de gunoi au ajuns la fel de banale ca luna şi codrul la epigonii lui Eminescu.

Din fericire, nu tocmai aşa stau lucrurile în cazul lui Mihók Tamás, care, după Şantier în rai (2013) şi Winrar de tot (2015), a ajuns, iată, la a treia carte de poezie: Cuticular (Casa de Editură „Max Blecher“, 2017). Autorul are, efectiv, un fond de „obsesii“ şi de „trăiri de unică folosinţă“, ce le oferă poemelor sale acea cîtime de individualitate care să le facă omologabile. Esenţa acestei lirici a fost perfect intuită de Teodora Coman atunci cînd scria: „Viteză şi combustie: acestea sînt categoriile specifice poemelor lui Mihók Tamás. Indiferent că e vorba de trenuri, avioane, metrou sau glisări pe tiroliană, vedem un eu care, departe de a avea plăcerea mobilităţii a beatnicilor, se dislocă într-un cîmp spaţial tensionat. Fiecare text este, de fapt, o luptă cu cercul vicios şi obositor al autoreferenţialităţii“.

Într-adevăr, autorul lui Cuticular scrie o poezie care e, simultan, referenţială şi autoreferenţială, glisînd permanent de la faptul de experienţă şi „documentarul“ autobiografist la simbolistica şi miturile textualităţii. Ea gravitează în jurul schemei motorii a mersului (sinonim – spuneau la vremea lor teoreticienii textualismului – cu faptul producţiei scripturale), care se asociază cu exaltarea pulsiunii libidinale (de loc surprinzătoare, dacă – urmîndu-i pe aceiaşi mitografi ai papirosferei – avem în vedere echivalenţa dintre actul textual şi actul generator): „căutam un mic golf despre care am citit/ într-un fluturaş cu tuş ieftin/ colegii/ foştii colegi/ au rămas toţi în urmă/ la kilometri distanţă/ să joace volei sau aşa ceva// am urmat-o ca un glonte căutam/ să-i penetrez sîngele fibros/ să-i despic muşchii striaţi/ cu precizia reţetelor orientale/ şi n-aveam să dau greş“ (turaţii în gol. i). Mersul acesta, care are ca obiectiv un niciodată tangibil „capăt al liniei“, e marcat de obsesia vitezei, care tinde să atingă cote superlative, o obsesie născută din convingerea că nici o experienţă nu poate fi scrisă, căci mîna care inscripţionează rămîne mereu cu un pas în urma trăirii, aşa cum în faimoasa aporie a filozofului eleat Ahile rămîne mereu cu o cîtime, tot mai infimă, de spaţiu în urma broaştei ţestoase. Astfel încît mersul în linie dreaptă se transformă într-o mişcare giratorie, devine „turaţie în gol“, ia forma „cercului vicios“ despre care vorbea Teodora Coman.

Ca urmare a acestei obsesii a vitezei, lumea lui Mihók e una a dinamismului absolut, o lume în care totul se mişcă şi care e constituită, aproape în exclusivitate, din căi de comunicaţie şi mijloace sui-generis de transport: „am visat că treceam/ un pod & partea cealaltă era/ un pod mai mic & tot aşa// mă micşoram iar viteza informaţiei/ era cît pe ce să depăşească/ viteza de percepţie// am încercat să mă opresc/ să privesc lebedele/ am dat chix podurile// au devenit tobogane/ cu apă termală şi asfinţitul/ m-a plesnit în ceafă// apoi ai apărut tu/ de undeva din negură/ m‑ai botezat bun// m-ai împins într-un cărucior decapotabil/ de-a lungul şinelor“ (fractal). Peisajele citadine ale poetului au, la rîndul lor, aspectul unor „instalaţii cinetice“, iar ochiul său nu înregistrează obiecte, ci scheme dinamice, jocuri de forţe, ca într-o problemă de fizică, acceleraţii sau scăderi de viteză: „străduţe întortocheate ce duc la căminul tău/ zgomotul pavajului cînd piatra cubică/ se desprinde la unison şi începe să leviteze/ şi cubuleţele se încarcă de gravitaţie unul/ cîte unul abia deasupra capului meu/ un puzzle dibaci/ şi inutil: la fiecare pocnet/ ridic din umeri/ goana picioarelor tale subţiri/ organic: pisicuţe speriate/ anorganic: nylon/ împletindu-se pe trotuar în bătaia vîntului“ (shoulda). Excesul de viteză înseamnă însă o uriaşă risipă de energie, iar personajul liric trece de la frenezia (motrică, sexuală şi textuală în acelaşi timp) la colapsul energetic, care activează în schimb puterile „visului“: mă înduioşez de două/ ori mai mult şi/ obosesc de două ori mai repede// reflexia fiecărui gest/ pe care îl urmăresc/ mă îngreunează// (cînt să nu/ vomit)// dorm de două ori/ mai mult şi visez/ de două ori mai repede“ (duminicală).

Ceea ce rămîne în urma combustiilor vitale este textul, produs imperfect şi rezidual, iar odată cu elaborarea acestuia, asociată cu actul autoerotic, are loc transformarea omului în carne şi oase într-o fiinţă de „hîrtie igienică“, replică în registru grotesc a „omului scris“: „mihoc e timpul să-ţi fuţi una/ mi-a spus îngerul fremătînd/ printre degete frunze de cais/ contractînd micoze e timpul// să te masturbezi în ceruri/ mi-a mai spus şi dintr‑odată/ carnea mi s-a deşirat pe caldarîm/ cu viteza hîrtiei igienice“ (îngerul meu pilot automat). Iar poetul-demiurg din mitologia poeziei de acum o sută şi mai bine este redus nu la dimensiunile „nobilului măscărici al Totalităţii“ despre care vorbea pe vremuri Dimov, ci la acelea ale robotului industrial, are fizionomia terifiantă a „omului-maşină“, a devenit o entitate anonimă, un punct de pe ecranul unui calculator sau, mai pe scurt, e poetul de după Apocalipsă: „pentru tine natalia sînt un robot cooperant/ gata să te ung pe suflet pas cu pas într-un/ mecanism cu riscuri zero aderență zero// glisez în voie prin bucătăria ta pe şeniluţe/ moi de dimineaţa pînă seara ticurile/ mi le-am pulverizat din timp tu/ stai în pat cu tălpile lipite de tavan şi/ încadrezi amintiri în cerculeţe de fum/ e inuman cum tu nu uiţi să plîngi“ (shazam. urme de viaţă). În fond, Mihók Támas scrie (şi o face mai bine decît destui dintre congenerii săi) poezia lumii în care trăim, iar fiecare epocă nu-şi are decît poezia pe care o merită. Stau şi mă întreb însă de multe ori cine sînt cititorii potenţiali ai unei asemenea poezii. Şi dacă există persoane care o citesc într-adevăr cu plăcere.