de-click. Ce mi s-a întîmplat la Art Encounters (o linie de producție)

Scriindu-mi contribuția pentru catalogul bienalei Art Encounters (care s-a deschis la Timișoara pe 30 septembrie și care, așa cum spunea promotorul ei, Ovidiu Șandor, abia acum, prin această a doua ediție, organizată la doi ani după prima, se poate afirma ca bienală) avusesem – scriind, tocmai, producînd, cercetînd cu cuvintele și săpînd prin cuvinte – revelația (imanentă) că doar artiștii mai muncesc, propriu-zis, astăzi, că, la fel ca traducerea (de exemplu: obsesia mea metodică), munca este ceva periculos, dat fiind că ne ajută să ne auto-producem și să ne auto-constituim, și de care se face totul pentru a fi ți­nuți departe: nu cumva să muncim! Am aflat, așadar, scriind, și îmi propun să gîndesc (cu mîinile, scriind, producînd) în continuare, că artiștii reinventează, subversiv, exploziv, munca. Și mi-am dat seama că, de exemplu, obsesia actuală a relaxării, inexplicabilă, vine din faptul că ne simțim extenuați, răpuși, dematerializați, „virtualizați“ de exploatarea pură, ontologică, o exploatare însă fără muncă, decuplată de muncă, care interzice, chiar, munca, ca mod de auto-producere și de auto-constituire. Nu sîntem lăsați să muncim, sîntem ținuți departe de muncă, în șomaj ontologic, tocmai pentru a putea rămîne exploatabili, exploatați, în afară, pradă sentimentului devastator al inutilității, al libertății […]