Cea de-a 8-a ediție a Les Films de Cannes à Bucarest se va desfășura între 13 și 22 octombrie în București și în multiple orașe din România (Brașov, Cluj-Napoca, Sibiu, Timișoara, Arad, Iași, Suceava. Așa cum ne-a obișnuit ‒ pe lîngă marii cîștigători ai Festivalului de Cannes din acest an, Palme d’Or, Grand Prix, Premiul de Regie, Premiul pentru Scenariu și Cel mai bun actor sau Camera d’Or, precum și alte retrospective de autor ‒ Les Films de Cannes aduce în prim-plan și mari regizori actuali, printr-o serie de masterclass-uri susținute de autori de cinema sau profesioniști ai industriei cinematografice.
Despre filmele laureate anul acesta la Festivalul de Film de la Cannes, care vor fi proiectate în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest puteți citi AICI.
Programul proiecțiilor poate fi accesat intrînd pe http://filmedefestival.ro/les-films-de-cannes/program/bucuresti/.
Retrospectiva Béla Tarr
Unul dintre cei mai mari autori de cinema ai ultimilor ani, cineasul maghiar Béla Tarr, va fi omagiat în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest printr-o restrospectivă a filmelor sale, proiectate în perioada 13-15 octombrie la Cinemateca Eforie din București. Pe 14 octombrie, tot la Cinemateca Eforie, Béla Tarr va susține un dialog cu publicul la finalul proiecției filmului The Turin Horse, despre care acesta a anunţat că este ultimul pe care îl realizează. Discuția va fi moderată de criticul francez Jean Michel Frodon.
Cred că nu exagerez atunci cînd spun că venirea lui Béla Tarr în România este unul dintre cele mai importante evenimente cinematografice ale anului. Iar ideea de a organiza și o întîlnire cu publicul, sub forma unui dialog, mi se pare și mai necesară în cazul autorului lui Werckmeister Harmonies. Un motiv pentru care cineaștii maghiari, și cei din țările fostului bloc comunist, nu sînt atît de cunoscuți este și faptul că cinefilii nu cunosc mereu contextul politic și social în care acești autori au creat și și-au dezvoltat propria gîndire asupra cinemaului. Fiindcă, mai ales în cazul lui Tarr, este vorba de o gîndire aparte a cinematografului.
Odată cu filmul Damnation, Béla Tarr a început colaborarea cu prietenul său, László Krasznahorkai, unul dintre cîștigătorii recenți ai Man Booker International Prize. Supranumit maestrul maghiar al apocalipsei, Krasznahorkai este la fel de important pentru literatura europeană recentă, acesta aderînd la un mod de a scrie care este în totalitate al său și evitînd orice compromis în ceea ce privește menajarea cititorului sau publicului. Atît Krasznahorkai, cît și Béla Tarr sînt considerați a fi autori dificili. Însă cred că o descriere mai potrivită ar fi să spunem despre aceștia că sînt doi creatori care nu fac concesii de nici un fel. Frazele aproape interminabile, insuportabile pentru unii, poetice pentru alții, ale lui Krasznahorkai și-au găsit cel mai bun corespodent cinmatografic în cadrele lungi ale lui Béla Tarr. Încă din 1988, cînd a făcut Damnation, regizorul a început să facă un cinema al timpului. E vorba despre o anumită perspectivă asupra reprezentării duratei reale a vieții pe ecran. În filmele sale de după 1988, Tarr abandonează o narațiune care se organizează după modelul care implică succesiunea acțiune/ informație-tăietură de montaj. Povestea (narativitatea) este, în opinia lui Tarr, doar una dintre dimensiunile vieții. Există însă și alte aspecte pe care cinemaul trebuie să le aibă în vedere și să le încadreze în decupajul său: timpul, spațiul, peisajele, comunicarea non-verbală. Iar acest mod de a face filme este evident în Damnation, în Werckmeister Harmonies, dar mai ales în Sátántangó, filmul de peste 7 ore despre care, pe bună dreptate, s-a spus că este unul dintre cele mai importante filme ale anilor ̕ 90.
Cadru din filmul Sátántangó
Sátántangó, care va beneficia de o proiecție integrală de pe peliculă, este important din mai multe privințe. În primul rînd pentru că ilustrează devotamentul lui Tarr pentru ceea ce acesta numește o logică a vieții, adică acea filosofie a timpului care însoțește atmosfera neagră, sumbră, a filmelor sale. În plus, este o „adaptare“ atipică a cărții lui Krasznahorkai cu același nume. Fiecare dintre episoadele în care este împărțit filmul reprezintă „adaptarea” aproape la o scară de unu la unu a fiecărui capitol din romanul Sátántangó. În plus, în ceea ce privește controversatele sale cadre lungi, despre care unii spun că ar fi insuportabile și inutile, cred că trebuie să privim totul în contextul romanului care a inspirat filmul, dar și să ținem cont de acest mod de gîndi cinemaul tipic pentru Béla Tarr. Filmele sale ilustrează o întreagă tendință mondială care a fost denumită slow cinema (vezi articolul lui Dan Fox, Slow, Fast and Inbetween). Apoi, cred că Sátántangó ilustrează și o anumită sensibilitate central-europeană, care apare și în alte romane maghiare recente, o atmosferă și o viziune asupra lumii de origine kafkiană, pe care eu aș numi-o negrul maghiar. Pentru asta vă recomand cărțile lui László Krasznahorkai, Attila Bartis, G. Dragoman, Peter Nadas.
Personal, provoc pe orice să meargă duminică, la Cinemateca Eforie, și să vadă cele șapte ore și jumătate de Sátántangó, proiecție pe 35 de mm.