Ah, paradoxurile, aproape scandalurile, pe care ne facem că nu le vedem, cu toate că se află în fața ochilor noștri! Ni se impun cu forța evidenței, și totuși în contra lor se nasc mereu vertijuri ale obscurizării, convergențe ale voinței de a nu vedea.
De a nu vedea, în acest caz, realitatea tulburătoare că Aisbergul poeziei moderne, capodopera teoriei și, aș îndrăzni să spun, a prozei de idei a lui Gheorghe Crăciun, nu seamănă cu aproape nimic din ceea ce se crede sau, în orice caz, se spune în mod curent despre acest inconturnabil autor. Imaginea „de manual“ – unde nu e vorba de manual de literatură în sine, ci de discursul care impune, pe nesimțite, încasetările didactice – a creației și gîndirii lui Gheorghe Crăciun este aceea a unui „textualist“. Deci, a unui reprezentant prin excelență al „turnurii lingvistice“, un scriitor și un filozof al literaturii și culturii eternizat în obsesia centralității și ubicuității absolute a limbajului. Fixat în lamentația, la fel de eternă, a incapacității de a sfîșia vălul limbajului și de a ajunge vreodată, nu doar la obiectul numinos, la lucrul în sine, dar nici măcar la sursa propriilor noastre percepții. Ei bine, oricine crede în această imagine, oricine și-a însușit lecția (sau mantra) textualistului optzecist ultrainteligent și speculativ, dar închis în speculații sterile despre jocul dintre semnificant și semnificat, să se țină cît mai departe de acest studiu! Avertismentul este foarte serios. Dacă doriți să vă conservați intacte prejudecățile, fie ele idolatre sau arogant-disprețuitoare, despre „textualistul“ Crăciun, nu vă atingeți de această carte, fugiți cît mai departe de ea. Fiindcă, dacă o veți aprofunda, nu doar parcurge (și teamă îmi e că prezenta ediție, inegalabil de atentă și afectuoasă, cam îndeamnă la asta…), cu siguranță Aisbergul vi le va incinera complet.
Fiindcă este imposibil ca, oricît de mare forța inerției, oricît de redutabilă încăpățînarea minții noastre critice, atîta cîtă e, de a nu părăsi cercul platitudinilor confortabile, așa cum nu se dă ursul iarna scos din bîrlog, este imposibil ca adevărul să nu i se impună, în cele din urmă, în mod clar și distinct: cea mai importantă construcție teoretică a lui Gheorghe Crăciun, monumentul conceptual pe care l-a ridicat prin ani grei de trudă, printr-un efort intelectual și etic de o imensă tensiune, este, de fapt, o pledoarie pentru încrederea în puterile naturale ale limbajului de a se sau, mai bine zis, de a ne raporta la realitate. Departe de vaietul solipsist care i se atribuie „textualistului“ de manual, Gheorghe Crăciun lasă în urmă, în mod curajos, seducția auto-reflexivității care se auto-reflectă ad infinitum și ad absurdum, și ne spune că o mare parte, poate chiar Marea parte, din moștenirea modernității lirice nu ține de poezia despre poezie, ci de poezia care ne confruntă sau ne armonizează cu realitatea. Cu ceea ce filozofii numesc „lumea comună“ – nu în sensul banalității, ci în cel al împărtășirii, al comunalității, al co-responsabilității.
În alte momente ale complexei sale evoluții intelectuale sau ale creației sale literare, Gheorghe Crăciun va fi fost ispitit să privească peste umăr către fascinația limbajului pur, către promisiunea de perfecțiune a vidului absolut – așa cum se întîmplă cu Orfeul lui Maurice Blanchot, care o pierde încontinuu pe Euridice, Opera, exact înainte de a o putea scoate la lumină, fiindcă, în ultimul moment, se lasă dizolvat de fascinația încă mai luminoasă a neantului pur, numinos, care ar fi – în lipsă de altceva… – esența literaturii. Dar în acest studiu al deplinei sale maturități intelectuale și morale, este clar că Gheorghe Crăciun găsește puterea de a se sustrage magiei hipnotice, auto-distructive, auto-dizolvante, exercitate de limbaj și de a celebra puterea de a vorbi despre, sau mai degrabă de a vorbi din și pentru, realitate.
De asemenea, Aisbergul lui Gheorghe Crăciun atacă și scufundă marea masă a clișeelor vehiculate la noi despre „postmodernism“. Ridiculizarea acestui model, cel puțin în context românesc, a devenit un topos al tinerei critici literare și, mai nou, al tinerilor teoreticieni, dacă este să ne luăm după tonul unor teze de doctorat, altfel excelente. S-a înstăpînit prejudecata unui „optzecism“ înțeles ca literatură scrisă la umbra teoriei literaturii, deci într-o dependență indiscutabilă față de modele, concepte, scheme primite de-a gata. O literatură, din această cauză, „sterilă“ prin mania exercițiului (auto)critic și excesul conștiinței de sine. Poate că asemenea reacții vin din dificultatea minții noastre publice, mai pripit și mai recent-urbanizată decît în alte părți, de a accepta că, în cazul bizarei noastre specii de maimuță, nu există o prăpastie între natură și cultură. Că, pînă la urmă, cultura, străbătută de raționalitate, reflexivitate și auto-reflexivitate, este adevărata noastră natură. Poate că zisa reprezentare caricaturală e un efect al concentrării exclusive, inocente sau manipulative, asupra unor excese de teorie, generate fie de febra intelectuală a juventuții, fie de un complex cultural sau altul, dar totuși marginale în raport cu fenomenul literar în cauză, și mai ales cu operele autorilor majori care-i dau substanță.
În orice caz, Aisbergul poeziei moderne este aici pentru a ne demonstra plenar, ba chiar, aș îndrăzni să spun, copleșitor că principala contribuție teoretică a uneia dintre cele mai redutabile inteligențe analitice și creative a generației ’80 este dedicată integral eliberării gîndirii noastre despre poezie, despre marea poezie care a marcat secolul al XX-lea, de obsesia abstractului, absconsului și abstrusului. Gheorghe Crăciun nu este interesat de definirea unei noi paradigme, „postmoderne“, a poeziei – demersul său este mult mai radical și mai curajos. El susține că trebuie schimbat din temelii modul cum, sub presiunea unei filozofii tot mai solipsiste a limbajului, valorificăm moștenirea modernității, ba chiar ne construim conceptul de „modernitate“. Altfel spus, chiar atunci cînd folosește, din rațiuni pragmatice, de comunicare, noțiunile familiare de modern(ism)/postmodern(ism), gînditorul este, de fapt, extrem de sceptic față de aceste categorii, și mai ales față de opoziția dintre ele. Efortul său de reconfigurare a modernismului, atît de dificil și de complex, tinde, de altfel, să facă inutilă noțiunea de post-modern(ism).
Aisbergul încearcă depășire a ceea ce Richard Rorty a numit, neutru-spre-partizan, „turnura lingvistică“, iar Toma Pavel, decis-sceptic, „mirajul lingvistic“. Chiar dacă se folosește în mod esențial de limbaj, poezia nu este reductibilă la acesta, nu este condamnată la închisoarea, fie ea și de catifea, a limbajului. Fapt esențial, teoria lui Gheorghe Crăciun refuză să se hrănească doar din teorie – în această schimbare de perspectivă, el își asociază practica și reflecția poeților înșiși. Dar, în același timp, prin afinități de problematizare sau/și de raționament, viziunea sa consună cu marile tentative de depășire a imperialismului lingvistic, a glosso-centrismului, din științele umaniste contemporane. Însă această manifestă circumspecție nu trebuie în nici un fel echivalată, nici la Gheorghe Crăciun, nici la alți teoreticieni convergenți cu demersul său, cu dezinteresul sau ostilitatea față de științele limbii. Dimpotrivă, acest interes este, cel puțin în cazul autorului nostru, viu, asumat, hrănit cu lecturi ample și specializate. Ceea ce respinge, însă, în mod evident Gheorghe Crăciun – o poziție pe care acest studiu o iradiază din întreaga, impunătoarea masivitate a corpului său – este fetișizarea limbajului, este idolatria lingvistică. Acesteia nu i se opune, însă, vreo mistică a prezenței: Gheorghe Crăciun este fidel, printr-o consecvență cu valoare de manifest, unei înțelegeri fundamental empirice a poeziei. O înțelegere ce reabilitează percepțiile, făcînd din ele nu un input primar, elementar, în cunoașterea lumii și sinelui, ci entități complexe, sumative, reacții spontane de orientare în lume care filtrează și distilează vasta experiență colectivă a transformării adaptative. De aici, afinitatea profundă, situată la nivelul principiilor mai degrabă decît la cel al specificării ustensilitare, cu pragmatismul, ca școală lingvistică și poietică. Acesta, după cum știm, a fost primul care să rupă magia unui limbaj auto-suficient, care se produce și reproduce indiferent la orice formă de referențialitate, și primul care a reamintit că limbajul exprimă în mod esențial condiția noatră de a fi și de a acționa în lume. Legăturile lui Gheorghe Crăciun cu acest mod de gîndire sînt adînci, mergînd spre incubatorul de idei al începutului de secol al XX-lea, cînd, în Cambridge-ul lui Russell, dar și în Viena lui Wittgenstein, filozofia analitică instiga la o epocală schimbare de perspectivă asupra procesului cunoașterii umane. Referințele și afinitățile lui Gheorghe Crăciun merg, însă, chiar mai adînc, pînă la empirisul vibrant și, fără îndoială, experimental al modernității timpurii, al Epocii Luminilor.
Un alt paradox al Aisbergului, la care cineva nutrit doar cu judecăți convenționale va tresări puternic, este acela că, deși consacrat ca scriitor al corporalității, Gheorghe Crăciun nu se referă decît rareori, în marele său studiu, la raportul dintre corporalitate și poezie și nu încearcă să distileze interesul său pentru „frontul“ corporalității într-un vocabular conceptual și într-un instrumentar analitic. În fapt, Gheorghe Crăciun nu se desprinde, tematic vorbind, de sfera corporalității, ci o tratează oblic, prin concepte intermediare. Întreaga sferă a percepției, pe care o invocă și o explorează în mod sistematic, indică prezența constantă a corpului în preocupările sale. Altfel spus, deși pare să nu se afle nicăieri, corpul este (aproape) peste tot.
Nedumerirea posibilă în raport cu aparenta absență – sau, mai corect spus, redusa prezență – a „corpului“ are și o altă sursă. Folosirea extensivă a noțiunii de „text“ într-o anumită fază a creației literare și conceptuale a lui Gheorghe Crăciun creează iluzia că și modul cum înțelege el corporalul/corporalitatea este reductibil la textualitate, că Gheorghe Crăciun are în minte, în primul rînd, un corp textual, un corp „scris“. Însă o analiză atentă a contextelor în care tratează această temă în mod cert ne rezervă, sînt convins, mari surprize. E drept, întreprinderea nu e deloc ușoară, fiindcă cercetătorii vor trebui să se situeze la – și deci să-și mențină constant echilibrul pe – interfața fluctuantă și „moale“ dintre proza literară și proza de idei a autorului nostru. De asemenea, va trebui să investigheze cu atenție și notele de lectură ale lui Gheorghe Crăciun, operațiune prin care vor putea valida științific ceea ce apropiații săi încă își amintesc foarte bine: un acut interes pentru științele medicale, pentru biologie, pentru genetică, dar și pentru fiziologie – în special, pentru neurofiziologie. În momentul cînd vor acoperi tot acest spectru, cercetătorii vor constata – îmi asum riscul să prezic – preponderența masivă a conotațiilor somatice ale corporalității, în detrimentul celor metaforico-semiotice, textuale. Corporalitatea lui Gheorghe Crăciun nu este dominată de fantasma senzorialității textului, a scrisului, de cuvîntul care se face carne. Interesul său merge spre corpul empiric, spre corpul somatic. Iar limbajul devine, de la o vîrstă la alta a gîndirii sale teoretice, dintr-o realitate în sine, un instrument de sondare, de observație și reprezentare a corpului viu. Direct spus, Gheorghe Crăciun evoluează de la „limbajul este corp“, înspre „corpul este limbaj“ – dar nu un limbaj care se referă la sine, ci unul al medierii între subiect și un „dincolo“ empiric, al probabilității și posibilității.
În acest punct este momentul să vorbim despre afinitatea lui Gheorghe Crăciun cu o altă „turnură“, cea cognitivistă, care, în ultimele decenii, a marcat profund reflecția despre literatură în întreaga lume. Aisbergul poeziei moderne nu folosește vocabularul cognitivismului contemporan fiindcă studiul a fost conceput cu mult înainte de impunerea în arena internațională a acestui curent. Dar, în mod evident, teoreticianul român pornește de la premise foarte similare și de aceea demersul său se află într-un dialog implicit – la noi, și astăzi de pionierat! – cu neuroștiințele, așa cum transpar ele în cîmpul teoriei literare. Adversarii filozofici ai acestor demersuri văd în ele o supunere a producțiilor spiritului la regimul ultrarestrictiv al determinismului fizic. Dar perspectiva se poate ușor inversa: înțelegerea tot mai profundă a funcționării creierului uman oferă perspectiva fascinantă, regeneratoare, a intimității somatice, infinitezimale, în/din care se nasc gîndirea și conștiința de sine. Accentul pus la Gheorghe Crăciun pe înțelegerea sofisticată a spectrului perceptual, pe modul în care poezia participă la și totodată reflectă/concentrează/esențializează procesele noastre mentale (între care, evident, infinit de nuanțatele noastre manifestări emoționale și afective) este dovada peremptorie a ceea ce am putea numi o afinitate anticipatorie cu teoriile cognitivismului în general și ale cognitivismului literar în particular.
Este foarte important, de asemenea, să reconstruim, în acest moment, cînd palpitul biografiei sale intelectuale este încă intens perceptibil, cînd procesul viu al creativității sale încă vibrează în multiple ecouri în proximitatea noastră imediată, modul foarte complex, foarte special, rafinat și ramificat, în care Gheorghe Crăciun se inserează în cultura intelectuală românească.
Să luăm mai întîi celebra, deja, referință strategică la Tudor Vianu, la distincția operată de acest filozof al culturii devenit (silit să devină?) teoretician literar, între reflexivitatea și tranzitivitatea limbajului. În mod evident, această opoziție putea fi reconstruită pe multe filiere teoretice – mai sofisticate și certamente mai notorii în plan internațional. Un erudit în științele limbajului ca Gheorghe Crăciun era perfect conștient de această sferă de opțiuni, așa cum autorii, școlile, modelele teoretice la care se referă în demersul său o dovedesc din plin. Deci „înrădăcinarea“ în gîndirea lui Tudor Vianu nu ține de stringența demersului argumentativ, ci reprezintă mai degrabă o declarație de intenție. Care nu trebuie citită în registru „protocronist“, ci ca expresie a unui etos intelectual. Invocarea lui Vianu sugerează distanțarea de genealogia intelectuală a călinescianismului, cu propensiunile sale baroce înspre invenția speculativă, înspre asociația surprinzătoare, care „ia ochii“, care „orbește“. Invocarea teoriei lui Tudor Vianu despre dubla intenție a limbajului, chiar dacă oarecum împotriva concluziilor autorului ei (nu reflexivitatea, ca la marele înaintaș, ci tranzitivitatea i se pare lui Gheorghe Crăciun a reprezenta o inovație conceptuală și terminologică relevantă pentru poezie), marchează, în fapt, opțiunea pentru o calitate a actului intelectual derivată, înainte de toate, din claritate. Distincția operată cu eleganță și vigoare, cu finețe și forță de Tudor Vianu i se pare cu atît mai demnă de emulat într-o epocă a subtilităților critice haotic-proliferante, a terminologiilor rebarbative și a retoricilor alexandrine. Gheorghe Crăciun optează, altfel spus, nu pentru discursul ludic, sofisticat, opac asemenea unei superbe dantelării, ci pentru acea claritate a gîndirii și a expresiei (a gîndirii unite cu expresia) ce îi caracterizează pe toți marii discipoli direcți ai lui Tudor Vianu: Toma Pavel, Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu și, bineînțeles, Mircea Martin.
Rezonanțele reflecției lui Gheorghe Crăciun cu reflecția lui Mircea Martin sînt în mod particular relevante, deși poate mai puțin evidente pentru cel ce nu cunoaște istoria îndelungatei și apropiate lor prietenii intelectuale. Fără să fi adoptat o asemenea poziție în mod militant, dar ilustrînd-o totuși, în nenumărate feluri, cu știința sa de a împrumuta vibrație și consistență implicitului, Mircea Martin a fost întotdeauna un susținător al ideii că literatura nu trebuie redusă la forme, jocuri, strategii ale limbajului. Cu discernămîntul său discret, dar asiduu, Mircea Martin s-a străduit întotdeauna să pastreze, în actul critic, intimitatea și demnitatea (cele două valori trebuind gîndite împreună, într-o relație de nedesfăcut) prin care un spirit se raportează la un alt spirit. Chiar dacă Aisbergul poeziei moderne nu poate fi subsumat criticii de identificare, se poate presupune în mod rezonabil că temeritatea cu care Gheorghe Crăciun afirmă funcția tranzitivă a limbajului poetic și realitatea/demnitatea referențialității sale se hrănește și din modul în care critica lui Mircea Martin comunică sentimentul unei profunde, esențiale, determinante realități a Celuilalt.
Revelatoare pentru interesul și sensibilitatea față de fenomenologie este și prietenia intimă care l-a legat pe Gheorghe Crăciun de Virgil Podoabă, probabil cel mai profund și mai original reprezentant al acestui gen de filozofie a literaturii din întreaga noastră critică. Este semnificativ că Virgil Podoabă și-a elaborat conceptul, deopotrivă postteologic și postsecular, de „experiență revelatoare“ în același timp în care Gheorghe Crăciun lucra la monumentala sinteză despre poezia „tranzitivă“, și că, în această epocă extrem de fertilă a creației lor, cei doi erau colegi la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov. Gîndite împreună, demersurile lor critice se luminează unul pe celălalt. În privința Aisbergului, asupra căruia ne aplecăm acum, această punere în perspectivă scoate în evidență deschiderea – altfel doar implicită, greu sesizabilă în spatele terminologiei sale „analitice“ – a viziunii lui Gheorghe Crăciun despre poezia realului către intuiția numinosului din lucruri și experiențe.
Cu toate acestea, trebuie să notăm consecvența cu care Aisbergul… evită referirea la speculațiile hermeneutice ale lui Martin Heidegger. Explicația poate fi aceea că idolatria limbajului, legată în general de cultul poeziei, și în primul rînd al poeziei lui Nichita Stănescu, pare să se fi continuat, ca pe o bandă a lui Moebius, cu speculațiile lingvistice folclorico-heideggerianizante ale lui Constantin Noica, generatoare – nu neapărat la discipolii săi direcți – ale unei intense emulații și ale unei terminologii filozofico‑poetice pe care Eugen Lovinescu ar fi numit-o neîndoielnic „dodonică“.
De aici, o altă atitudine ce poate părea paradoxală în context românesc. În ipostaza sa de teoretician al poeziei, Gheorghe Crăciun, deși scriitor, ba chiar el însuși poet (și nu doar atunci cînd scrie versuri), evită net să se asocieze speciei de filozofie care pretinde că preia și desăvîrșește limbajul poetic. Atît imperativul general al lucidității, la care se impune, cît și premisele sale filozofice îl apropie pe autorul Aisbergului… mai degrabă de abordarea „aridă“ a filozofiei analitice. Adică, în contextul românesc, îl plasează în afinitate nu cu nebuloasa noiciană, ci cu rigoarea epistemologică a unor Ilie Pârvu, Mircea Flonta sau, dintr-o generație mai apropiată, Mircea Dumitru. Cu atît mai firesc este să ne gîndim că Aisbergul… face familie spirituală, și de aceea este productiv și revelator să-l citim în rezonanță cu studiile puținilor literați români deschiși către demersurile școlii analitice. Exemplele care vin în minte de îndată sînt, desigur, Interpretare și raționalitate, impresionanta și inconturnabila sinteză a lui Paul Cornea, sau Regimul interpretării de Ioan Pânzaru, o veritabilă demonstrație, profund convergentă cu întregul spirit al Aisbergului…, a faptului că frumusețea actului critic nu derivă din efectele de limbaj, ci din spectacolul intelectual al problematizării.
Însă pentru a percepe mai intens – în profitul unei cît mai adînci înțelegeri a volumului de față – relația lui Gheorghe Crăciun cu filozofia analitică trebuie să ne îndreptăm înspre anii formației sale, ani ai unei strînse prietenii cu Gheorghe Iova, unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai operei lui Wittgenstein. Dincolo de retorica sa anarhistă și de continua referire la „text“ ce face să fie în mod reflex redus la poncifele „noii critici“ franceze a anilor ’60, Gheorghe Iova este, în literatura noastră postbelică, autorul care pune cu o pasiune incomparabilă, incandescentă, (auto)devastatoare, problema relației dintre realitate și limbaj. Este adevărat că reflecția sa se concentrează, „nocturn“, exclusiv pe critica limbajului, în timp ce Gheorghe Crăciun explorează, „solar“, așa cum o demonstrează chiar studiul său asupra poeziei moderne, conjuncția rezonabilă, continuu reconstruită/reconstruibilă a limbajului (poetic și nu numai) cu percepțiile, noțiunile și reprezentările – ca „realitate“. Cu toate acestea, hermeneutica încrederii prin care Gheorghe Crăciun surprinde tranzitivitatea poeziei moderne (i.e. trecerea prin limbaj, fără a rămîne captivă în el) se află într-un continuu dialog implicit cu hermeneutica suspiciunii (față de limbaj, față de vicleniile sale) practicată de Gheorghe Iova.
Dar, în temerara căutare a conceptelor care să susțină viziunea poeziei ca formă empirică de cunoaștere, Gheorghe Crăciun se află în primul rînd în afinitate, poate chiar în asociere cu Alexandru Mușina. Cei doi au colaborat îndeaproape la crearea filologiei brașovene – de fapt, un laborator de idei și un centru de reflecție și inovație care a dat și continuă să dea roade dintre cele mai spectaculoase. Ideile lui Alexandru Mușina, cuprinse într-un studiu apărut în două variante, Paradigma poeziei moderne și Eseu asupra poeziei moderne, dezvăluie același interes pentru înțelegerea poeziei moderne în termenii cunoașterii și explorării lumii. A „noii“ lumi, a „noii“ realități, care se naște, precizează Alexandru Mușina, din revoluțiile epistemologice și tehnologice ale modernității.
Stringența raportului între poezie și cunoaștere – dar nu cunoașterea mistică, simbolică, vizionară, ci o cunoaștere genetic asociabilă celei factuale, empirice – pune într-o lumină foarte vie preocupările similare ale celor doi gînditori. Ei se încumetă, împreună, să arunce o punte peste prăpastia creată în mintea/sensibilitatea publică între lumea poeziei și lumea explorării sistematice, raționale, științifice. Și Gheorghe Crăciun, și Alexandru Mușina, atît ca scriitori, cît și ca gînditori asupra literaturii, pornesc în căutarea spiritului originar, sau în orice caz auroral, al modernității. Demersurile lor sînt, în fapt, revelatoare nu doar pentru modul cum înțeleg poezia modernă, ci și pentru modul cum înțeleg modernitatea. Ceea ce îi apropie, îi solidarizează intelectual și moral este situarea în răspăr față de criticile apocaliptice ale raționalismului modern, față de prejudecata susținută de un vast aparat retoric, de-a dreptul instituționalizată, că raționalitatea modernă se dezvoltă împotriva sensibilității, iar rolul poeziei, în toate manifestările ei tangibile și imaginabile, este acela de a contracara efectele mai mult sau mai puțin secundare, însă indisputabil sterilizante, ale raționalității.
Atît Gheorghe Crăciun, cît și Alexandru Mușina contrazic această polarizare simplificatoare, primitivă. Și unul, și celălalt aspiră la a recupera, în spirit, pasiunea genuină a cunoașterii care animă și generează Marea Transformare a modernității. Cei doi gînditori sînt solidari în convingerea fundamentală că, departe de a fi incompatibilă cu mișcarea exploratorie a raționalității empirice, poezia este implicată în fibra cea mai profundă a acesteia. Teoria lor nu este, așadar, reconstrucția retroactivă a unor veleități transmentale, ci punerea în valoare a coerenței specifice și a propensiunilor cognitive ale poeziei.
Că este așa, că Aisbergul poeziei moderne și Eseu asupra poeziei moderne reprezintă căutări afine ale unei modernități înțelese ca punct jubilativ de echilibru al facultăților cognitive, rezultă și din delimitările ferme ale celor doi în raport cu evoluții pe care le resimt ca dezechilibre. Pînă la un punct, recuperarea plenitudinii cognitive este un demers împărtășit cu așa-zisa „resurecție a lirismului“ din anii 1960, însă atît Gheorghe Crăciun, cît și Alexandru Mușina se vor delimita critic față de ceea ce resimțeau ca fiind deriva mistagogică a acestei apologii a poeziei. Pe de altă parte, ambii vor scrie, spre sfîrșitul mult prea timpuriu al vieților lor, eseuri vitriolante despre isteria tehnologică a lumii contemporane, în care văd nu triumful, ci eșecul (de moment) al vibrantei, fundamental-umanizantei apetențe cognitive a modernității.
Viziunile lor despre poezia modernă reprezintă proiecte ale încrederii și speranței, pe de o parte în raport cu lumea românească, pe de altă parte, în raport cu lumea modernă, înțeleasă ca proiect, nu ca realitate. În sistemul de referință românesc, această exuberanță a cunoașterii își propune să absolve un păcat originar al modernității autohtone, care a importat instituțiile occidentale ale cunoașterii sistematice, și procedura sau pretenția de a întemeia instituțiile sociale pe instituțiile cunoașterii, fără a fi experimentat însă pasiunea genuină care a generat aceste structuri. Altfel spus, a importat retorica (adeseori goală), dar niciodată poetica „revoluției științifice“. Perspectiva din interior, experiența plenară, nu ustensilitară, a noului mod al cunoașterii (sau: a Noului ca mod al cunoașterii) este căutată în spiritul unei doar aparent paradoxale „fondări retroactive“, în și prin poezia modernă, de Gheorghe Crăciun și Alexandru Mușina.
Dar nu este vorba, în nici un caz și sub nici o formă, de un demers provincial, întîrziat în raport cu mainstream-ul european. Fiindcă acestă miză totală pe poezie are menirea de a confrunta, în cadre mult mai largi, ceea ce numeam mai sus modernitatea înfăptuită, tradusă în viață cu proiectul ei. Deci de a confrunta o modernitate încremenită în distribuțiile, departajările și hiperspecializările ei, care izolează sanitar „emoțiile“ de „intelect“, cu modernitatea aurorală, care descoperea tocmai prospețimea vibrantă, bogăția, inclusiv emoțională, a cunoașterii experimentale. Să existe, în întreaga cultură intelectuală românească, o aspirație mai înaltă și mai temerară?
Nu voi încheia această introducere fără a atrage atenția asupra unui ultim paradox aparent. Fără a mă opri, adică, asupra „detaliului“ că opera magna, în planul reflecției și al cercetării, a lui Gheorghe Crăciun, fără îndoială unul dintre cei mai mari prozatori ai generației și ai epocii sale, este dedicată poeziei. Să fie vorba aici de un exercițiu de detașare, poate sceptică, poate stoică, față de sine? Să fie un mod de a ne scoate din inerția de a crede că știm ce înseamnă „proză“ și „poezie“? Sau un mod de a răsturna prejudecata că poezia este forma de expresie cea mai dependentă de „închisoarea de catifea“ a limbajului? Oare Gheorghe Crăciun a dorit să-și concentreze demonstrația translingvistică asupra poeziei, tocmai fiindcă aceasta părea cazul-limită cel mai dificil de abordat? Sau să joace aici convingerea profundă, și ea reconstruibilă din inferențele marelui său studiu, că, prin situarea sa antropologică specifică, la rădăcina tuturor proceselor noastre de interpretare a realității și de reacție la realitate, poezia este, în fapt, mai puțin dependentă de contingența limbajului natural decît mult mai socializata proză?
Poate că undeva în acest evantai de ipoteze se află răspunsul distinct și exact, sau poate el stă într-o combinație a liniilor de problematizare sus-imaginate. Dar mai productiv este să ne abținem de la reflexul de a explica și să lăsăm surpriza și energia autoregenerabilă a interogației și dubiului să lucreze nestingherite în noi, în timp ce recitim această unică și superbă carte.