Toată lumea vorbeşte despre schimbări de paradigmă; în politică, în literatură, în artele culinare, unde nu? În cîteva dintre Intersecţiile scrise la sfîrşitul primăverii trecute, am făcut, cred, aluzie la scrieri de critică şi de ficţiune care par a fi ilustraţii ale unei asemenea schimbări. Mă confrunt acum cu această spinoasă problemă scriind despre Dada şi reverberaţiile sale în secol sau atunci cînd adun note pentru o carte care s-ar putea intitula Împotriva teoriei; pentru moment, rămîn însă nelămurit în privinţa paradigmelor. Am adesea impresia că de la existenţialismul de după cel de-Al Doilea Război Mondial, structuralism, neomarxism, deconstrucţionism şi postmodernismul care le-a înglobat mai pe toate, fugim mereu de o complexitate din ce în ce mai copleşitoare, căutînd refugii iluzorii în „soluţii“ care, cu cît sînt mai bizare, cu atît par a fi mai atrăgătoare: un refugiu într-o lume a simulării şi a simulacrelor, cum a numit-o Baudrillard. Şi asta, într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Pe coperta a patra a volumului Imagologies publicat de Mark C. Taylor şi Esa Saarinen cu mai bine de două decenii în urmă, stă scris: „If you read books, justify it!“1. De ce? Pentru că – ne explică autorii de la bun început – astăzi avem nevoie de un „intelect comunicativ“ care, pentru a-şi împlini dezideratul menţionat, cere o minte „activă, pragmatică şi implicată“. Într-o cultură a simulacrului, „simcult“ în jargonul lor, spaţiul comunicării devine media electronică (In a culture of the simulacrum, the site of communicative engagement is electronic media). Logic şi clar exprimat: iar pentru a nu lăsa nici o îndoială, cei doi adaugă pe a doua pagină întrebarea retorică: „Unde şi-ar ţine astăzi Socrate dialogurile?“. La care tot ei răspund: „În media şi pe internet“, desigur. Şi la urma urmelor, de ce nu? Oricum petrecem mult timp în faţa ecranelor, fie ele cele mai largi ale televizoarelor sau cele (ceva mai mici) ale calculatoarelor, ca să nu mai amintesc mobilul, ubicuu astăzi nu doar în lumea autorilor (un finlandez şi un american). De-acum înainte, în acest new brave world aflat undeva între postmodernismul de ieri şi postumanismul de mîine, practica precede teoria, care, după cum bine ştim, vine oricum cu întîrziere. Nu mai e nevoie de o teorie a practicii comunicativităţii (communicative praxis): în simcult, scriitorul devine imagolog. Corolarul acestei observaţii este că „deoarece imaginea înlocuieşte pagina tipărită ca mediu primar al discursului, acesta din urmă nu se mai manifestă (exclusiv) prin intermediul culturii tipărite“[1]. Să nu ne pierdem însă cumpătul: cititorului îngrijorat îi recomand de îndată o carte – antidot intitulată Why Literature Matters in the 21st Century2. Autorul, Mark William Roche, după ce recunoaşte de la bun început că trăim într-o nouă paradigmă tehnologică, argumentează, pe aproape trei sute de pagini, de ce acest tezaur al valorilor care este literatura ne va salva de la dezumanizare printr-un subtil transfer al valorilor în societatea viitorului, dominată de tehnologie. Am vorbit şi am scris de multe ori despre complexitate, încercînd să explic cum se manifestă ea nu doar în afara noastră, în natură, ci şi în lumea pe care am creat-o şi pe care o preschimbăm mereu noi înşine. Poetul Lucian Blaga intuia pericolul tentaţiilor prometeice sau faustice şi al hybris-ului intelectual, atunci cînd scria „eu nu strivesc corola de minuni a lumii“; filozoful însă a trebuit să inventeze un mecanism ex-machina pentru a salva misterul de la neîncetatele noastre asalturi. Complexitatea mereu crescîndă este o urzeala în care sîntem prinşi chiar şi în absenţa Marelui Anonim; ea este de fapt aceea care asigură conservarea misterului în lume: atît în cea exterioară nouă, cît şi în cea interioară. Într-un articol publicat într-o revistă americană dedicată studiilor interdisciplinare (din păcate, de restrînsă circulaţie chiar şi aici), regretatul Paul Cilliers3 se raporta la unul din pericolele inerente lumii digitale, în care informaţia devine materia ei esenţială, şi viteza de transmisie ultrarapidă – modul ei dominant de manifestare. Aceste două caracteristici, cuplate cu nevoia de a domina viitorul şi cu transformarea diacronicului în sincronic, impuse de modernitate, au dus la ceea ce unii au numit „tirania momentului“, într-o lume în care avem din ce în ce mai puţin timp pentru a reflecta. De aici poate şi nevoia unui praxis lipsit de teorie, menţionat mai sus. Trăirea într-un spaţiu dominat de simultaneitate este iluzorie, explica Cilliers, deoarece sistemul complex care sîntem noi înşine împreună cu mediul care ne înconjoară, are nevoie de timp pentru a se adapta la realitatea din jur[1]. Cineva a intuit, se pare, necesitatea lui festina lente, cu două milenii în urmă sau chiar mai mult poate…
______________
- Mark C. Taylor and Esa Saarinen, Imagologies, Media Philosophy, Routledge, London, 1994, p. 4.
- Mark William Roche, Why Literature Matters in the 21th Century, Yale University Press, New Haven and London 2004, p. 2.
- Paul Cilliers, „On the importance of a certain slowness“, E:CO, vol. 8, No. 3, 2006, pp. 106‑113.
Columbia, 14 octombrie 2017