„Cei singuri au cel mai tare insectar“, scrie un personaj feminin care își așază pe chip măști teratomorfe și bîntuie coșmarurile lui D Great Coman. Acest Dan Coman, poet și prozator bistrițean închis în propria poezie ca un scafandru într-un acvariu, este poate creatorul celui mai coerent și mai consecvent mediu poetic din literatura noastră de după convențional alesul an 2000. Așezat la intersecția neoexpresionismului cu suprarealismul (așa cum s-a observat de nenumărate ori), el reușește să contopească cele două forme de expresie poetică într‑un melanj personal, legat definitiv de numele său, pe care-l exploatează cu autoironie amară.
Am senzația din ce în ce mai pregnantă că Dan Coman este genul de poet care decupează din cînd în cînd fragmente dintr-un text interminabil, aflat în flux continuu, și pe care‑l muzicalizează și-l predă cu regret hîrtiei. Poemele lui, aflate într-o curgere constantă dinspre anul cîrtiței galbene spre Insectarul Coman, par concesii făcute unei cutume editoriale, fără a exista o legătură esențială între motorul care le pune în mișcare și existența lor finită. Sînt solilocvii care-și capătă sensul dacă le integrezi în mecanismul acela al curgerii continue din propria lor lume. Trebuie să ajungi să trăiești în capul lui Dan Coman pentru a decodifica aceste glosolalii. Iar accesul, interzis prin excelență, se face, paradoxal, tot prin text. Sînt aruncate peste tot capcane, unele dezamorsate, altele extrem de periculoase – esențial este să pășești cu grijă și să n-o apuci pe cărări greșite. Una dintre ele ar fi nada biografismului, mai pregnant aici decît în anul cîrtiței… sau în ghinga, care trebuie scoasă din ac și pusă sub lupă pentru a vedea că nu este altceva decît o amăgire, rolul ei fiind unul purificator, cathartic și esențial fals. Fals ca în fotbal, asemenea acelor vîrfuri care au rolul de a atrage fundașii adverși și de a lăsa culoar liber adevăratului atacant. De aceea și cred că Dan Coman aruncă atîtea mingi înspre falsul lui vîrf din volum: totul e perdea de fum, însă una care funcționează atît de bine, încît naște simulacre după simulacre de lecturi empatice acolo unde nu empatia e vînată, ci stranietatea, horror-ul.
Da, o poți lua după acest fals atacant și poți suspina în fața unor lamentouri de multe ori chiar subliniate de autor, însă asta înseamnă să decupezi textul, iar decupajul este deja făcut din acel poem continuu, care curge prin mintea lui Dan Coman: a face un decupaj secundar înseamnă să te lași prostit de bună voie. Hai să zicem, totuși, că singurătatea unui bărbat ajuns la vîrsta de patruzeci de ani, poet care trăiește în provincie și-și ascunde disperarea sub șenilele ruginite ale rutinei, ar fi o supratemă: Insectarul Coman poate fi citit așa, la fel cum vînătorii de biografisme pot suspina în fața cinismului și a cruzimii extreme pe care vocea lui Dan Coman le afișează în fața propriei vieți (mai ales de familie). La fel cum același volum poate fi citit exclusiv exploatînd o sub‑temă, cea a unei iubiri de la mijlocul vieții, ratată din exces de „moralitate“, de timiditate, din ghinion. Da, ar fi corectă și această interpretare. Doar că toate sînt false în corectitudinea lor. Și comune.
Poezia din Insectar… poate fi înțeleasă doar ca o nouă izbucnire a magmei care clocotește în subteranele Coman de 20 de ani: cel care cunoaște anul cîrtiței… și ghinga va recunoaște aici aceeași exactitate tăioasă, aceeași exuberanță artificială (de insectar în care fluturii prinși cu bolduri încep să bată frenetic din aripi), aceleași arhetipuri ale disperării cu măști teratomorfe, care îndreptățeau critica să vorbească despre suprarealism. Și va recunoaște aceeași bolnavă monotonie bacoviană, aceeași bătaie ca de metronom a disperării care pulsează în aceste poeme, sub orice deghizaj s-ar prezenta ele: „Mă întorceam spre casă după două beri băute la Corso/ și imaginea mea reflectată o clipă-n telefon/ mi-a adus aminte de foca de la etajul 2 din liceul Rebreanu,/ foca aia împăiată de o sută de ani/ cu care se fotografiază toți absolvenții/ și care supraviețuiește tuturor,/ peticită și singură și plină de praf“. Monotonia fluxului continuu e punctată de „refrenul“ ce ar putea servi drept motto cărții (dacă acesta nu ar fi, utilizînd aceeași tehnică a autocitării și autopastișării, din ghinga), „Am rezistat dragostei, inteligenței și moralei“, ce revine incantatoriu și obsedant, vers ce cheamă parcă animalul totemic al volumului, fluturele gigant, fluturele-labrador uriaș care se prăbușește grețos, lasciv, impudic, pe caldarîmul Bistriței, spațiul-laborator în care se descătușează aceste viziuni programatice.
Dan Coman este un poet de o exuberanță rece, poemele lui își au originea în acea plantă care „crește în cap“ și care se așază peste acoperișurile Bistriței ca ramurile unei jungle artificiale, din lame de cuțit, care „halesc tot oxigenul“. Poezia lui Dan Coman e una claustrofobică, chtonică, spațiul în care evoluează animalele lui totemice e închis, apăsător, greu, e „în cealaltă parte“, acolo unde respirația nu e decît un act mimat.
Și totuși, Insectarul… se desparte, cred, de anul… și de ghinga, printr-o orientare a privirii spre exterior, fie chiar și acest univers subteran, placat cu vegetație sufocantă: dacă mișcarea din anul… era una centripetă („port în cap o cîrtiță galbenă, cu fiecare zi mai grasă, mai adînc săpînd“), aici disperarea de fond aplică o presiune ce va avea efectul inevitabil al transcenderii. Mișcarea devine centrifugă, o ieșire-din-sine cu efect tragic, dat fiind că Exteriorul nu este altceva decît un alt cap al lui Dan Coman, lume-replică a devastării interioare: „mintea aceasta hiperdisciplinată, și de aceea/ mereu cu un pas înaintea mea,/ în nici 40 de ani s-a extins ca o ciupercă peste/ toate celelalte părți ale corpului./ a înfundat cănile de cafea, a turtit țigările în/ buzunare, a controlat la sînge/ orice manifestare a bucuriei./ un cap mare și gol,/ umplut doar cu frig și lipsit de memorie./ am rezistat dragostei, inteligenței și moralei./ am făcut față tuturor emoțiilor,/ talentului și presiunii constante a vintrelor./ acum mintea mea e o uriașă plantă porno ajunsă/ la maturitate/ supraviețuind de una singură/ într-un mecanism devastat“.