Cine ar fi crezut că, după debutul autoproclamat fulminant (Arhanghelul Raul, Nemira, București, 2016), Ovidiu Eftimie va reveni atît de repede în atenția cititorilor, în 154 de pagini de satiră neo-post-realistă, sub rețeta parodiei sefistice, din nou prezentată ca o descoperire majoră pentru literatura română, cu romanul Bacalaureat (la aceeași editură, la doar un an)?!
Ovidiu „Tourette” Eftimie lovește din nou. Încrezător că este de ajuns să piardă micile codițe de porc de pe bețigașele Times New Roman pentru a scrie cu Aria(l) 51, imprecatorul de profesie simplifică mult prescripțiile celor care recomandă terapia prin scris. De obicei, însă, rezultatul unei astfel de terapii nu este făcut public, ceea ce, din păcate, nu s-a întîmplat și cu Bacalaureat.
Cartea se citește foarte repede din două motive: are pagini întregi de dialoguri ale căror replici sunt de două-trei cuvinte, iar aceste dialoguri se poartă pe fondul unei acțiuni care este un colaj de clișee din filme sau din cărți arhicunoscute. Dacă sf-ul este „și” literatură de consum, cu Bacalaureat ne aflăm în fața sulului de hîrtie care încheie acest consum.
În nețărmurita-i generozitate, autorul anunță într-un „Cuvînt-înainte” că Arhanghelul Raul precede Bacalaureat. Evidența se afla acolo, ce nu era evidentă era nevoia imperioasă de a împroșca (iar!) pe cineva fără legătură cu subiectul cărții: regizorul filmului omonim, de care scriitorul se disociază cu mînie gratuită.
În aceeași ordine de idei, urmează desfășurarea narațiunii, pe deplin rezumată pe coperta a patra. Tema contactului dintre civilizații, motivul războiului lumilor, personajele salvatorilor de lume, cheia parodică, satira specificului național prin grotesc și derizoriu – iată Bacalaureat. Ovidiu Eftimie trece Men in Black într-un oraș oltenesc imaginar, Cornești, unde un polițist de grad înalt, secuiul Horvath, este un post-uman cu porțiuni de memorie ștearsă, dar al cărui coeficient de inteligență supra-umană (între „post” și „supra”, avem o confuzie de termeni sugerată a fi voită) va găsi soluția respingerii atacului extraterestru. Din echipa de intervenție face parte și o familie de țigani, Căldărar, cu trei personaje (fiu, tată, mamă) care completează dimensiunea soteriologică a post-umanului, jucînd roluri din alte filme: fiul, Ramon Miguel de Prada, este interfața picardiană împotriva Borgului; tatăl Căldărar este cel care reciclează navele extraterestre, asemănător fermierilor-colecționari de lîngă Roswell; mama Căldărar Maria își apără cîrciuma de infanteria hipercalacilor ca în Semne sau Războiul lumilor propriu-zis. Se face un ocol și pentru Stargate, nesfîrșitul serial, căci hipercalacii, extratereștrii răi, antropoizi cu cap de rădașcă (v. Divertisment pentru vrăjitoare, Vladimir Colin), sunt eliminați de extratereștrii buni, pitici gri. Și, ca să existe și un motor pentru toată vînzoleala asta, invazia extraterestră are aceeași motivație pentru transferurile de la poliția locală Cornești: exploatarea sursei de parizer natural, substanța P, găsită în minele de lîngă oraș.
Nu am înțeles niciodată de ce, după o carte problematică, anumiți autori vor neapărat să scoată o carte și mai slabă; Ovidiu Eftimie cu Arhanghelul Raul și Bacalaureat se înscrie decisiv în fruntea acestora.
Latura pedagogică a fost de multe ori ignorată în opera Școlii de la Victoria.
Da’ chiar! Facultăți tehnice în sensul că nu ‘era’ elevi la ‘litere’! Iar unii ‘era’ la București, nu la BV. Miezul contează.
Domnule CBG,
Îmi permit să vă atrag atenția că fondatorii Școlii de la Victoria nu au fost toți studenți la facultăți tehnice din Brașov. Sperând că vă veți documenta mai aprig în viitor vă urez o carieră fastuoasă.
Se poate face un eseu pe baza comentariilor. Vă rog citiţi articolele de mai jos, şi apucaţi-vă de scris 🙂
https://sergiusomesan.wordpress.com/2006/09/22/ghidul-scriitorului-de-sf/
http://fanzin.clubsf.ro/de-la-like-la-lectura-apoi-buzna-la-vot/
http://florinstanciu.ro/despre-romcon-2015/
Milos
Cred că noi am mai o avut o discuție pe tema asta, acu vreun an, când voiai să-mi dai sfaturi despre cum să debutez. Te-am întrebat „Ai publicat vreo carte?” și mi-ai zis nu. Am decis că nu am ce învăța atunci.
În lumea în care mă învârt eu înveți și accepți sfaturi de la cineva care a reușit să facă o chestie. Poate e populară, poate este bine scrisă, poate este un izvor de idei interesante. Este o cale bună de urmat, te asigur.
De-aia părerea d-lui CBG nu contează foarte mult și nu e luată în seamă. Omul era ignorabil și acu 20 de ani la Brașov, când amușina pe lângă oamenii talentați ai locului și acum. De-aia tot invocă perioada aia, aparent mă știe deși eu nu-l țin minte. Aici e vorba de dragoste neîmpărtășită, de unde și furia sa impotentă. Uită-te ce disperat a fost să dea spoilere, el trăind în lumea aia mică de oameni care cred că dacă dai spoilere nu mai citește lumea cartea. Că n-are instrumentarul necesar să înțeleagă de ce citește lumea cărți. Omul are o vizibilă problemă personală cu mine, dar nu am cum să-l ajut.
Cât privește numărul de cititori, în ciuda a ceea ce spune comentatorul „Hog”, acesta este important. Există un curent în literatura română, o idee bolnavă născută undeva în secolul trecut, că o carte bună este citită doar de puține persoane, de cei aleși. Pleci de la tine din sat, vinde tata o vacă să te țină la școală, ești singurul care citește și ai impresia că ești superior celorlalți, că trebuie să te convingi pe tine și pe comunitatea din care ai plecat că vaca aia nu a fost vândută degeaba. Să nu te faci de rușine în sat.
Problema nu este că Mihaela Rădulescu a vândut o carte în 30.000 de exemplare, problema e că alții care cred că scriu mai bine nu au vândut 50.000. Exegeții de talia lui CBG cred că asta e pentru că cititorii sunt proști. Eu cred că asta e pentru că mare parte din scriitori nu pot scrie mai bine decât Mihaela Rădulescu. Chiar autorul articolului de față nu poate să scrie mai bine, deși se străduie și statul român a investit bani în educația lui, omul de doctor.
Cititorii nu sunt proști, nici ai mei, nici ai tăi. Accesul la 5000 de cititori în print mi-a dat o imagine corectă asupra acestor oameni. Sunt mulți, extrem de mulți, care își doresc să citească o carte românească bună. Uluitor, românii iubesc scriitorii români și-și doresc de la ei scrieri pe care să le citească cu plăcere. Boala asta a artistului neînțeles nu funcționează. Românii îl iubesc pe Nae Caramfil, nu e om să nu-i fi plăcut Filantropica. Dar, apoi, se duc la alte filme ale lui și văd câd de prost sunt făcute și renunță. Ultimul lui film a avut abia 10.000 de spectatori. Penultimul, cu un buget de 5 milioane de dolari, 5000 de spectatori. Nu poți fenta chestia asta, indiferent cât de artist te dai. Ăia observă imediat.
Sfatul meu, și nu te supăra că mă bag așa, este să te separi de acest mediu toxic numit generic „fandom SF”. Nu are nicio legătură cu fanii SF, sunt doar niște oameni care a încercat să confiște două domenii la care nu se pricep, literatura și SF-ul. Au dat repetate dovezi de nepricepere. De fiecare dată. Fă-ți un blog al tău, nu te asocia cu ăștia, și caută-ți cititorii. Undeva în România ei există, doar că sunt opriți de zidul ăsta de incompetență, autosuficiență și prostie. Separă-te de ei și o să rămâi surprins câtă lume apreciază genul tău de literatură.
Părerea mea (cam sociologică și necerută de nimeni, de altfel): roSF-ul este, ca și politica ș.a.m.d., oglinda metehnelor românești în ansamblu, una generală fiind că ”diferit” înseamnă ”inferior” și ”de disprețuit” (măcar în literatură nu s-a ajuns și la dat pumni).
Ovidiu Eftimie (aș fi zis Ovidiu, dar nu ne cunoaștem ca să-l tutuiesc) a vândut 5000 de exemplare (sursa blogul lui), eu, ca să nu vorbesc decât în numele meu, vreo 500 (estimez, nu cunosc cifrele exacte). Din cei 5.500 de cititori, s-au suprapus, din câte am observat eu, doi (”Jurnalul unei cititoare”, căreia i-a plăcut mai mult O.E., și Dorin Lazăr, căruia a mea nu i-a plăcut deloc și-a lui O.E. foarte), fiind evident că sunt publicuri total diferite. Înseamnă asta că 5000 sunt deștepți că-s mulți și 500 proști că-s ”eretici”? Invers, 500-s deștepți că-s elitiști și 5000 proști doar fiindcă-s mulți?
După mine, nu, ambele grupuri au foarte probabil aceleași procente de oameni normali și genii, simpatici și antipatici, prietenoși și scârboși; pur și simplu vor să citească lucruri diferite. E SF-ul unuia dintre aceste publicuri superior și al celuilalt inferior, indiferent care? Să întrebăm câte unul din fiecare grup dacă i-a plăcut volumul citit, dacă i-a oferit momentul de non-realitate căutat. Asta ar trebui să fie ținta unui scriitor de SFFH (și cred că la destui chiar este, inclusiv la O.E.); editorii au țintele lor (”să iasă bani!”), criticii pe ale lor, contrare (”să fie artă!”); să-i lăsăm și pe ei să și le urmărească separat, căci ”legitimarea” de către unii sau ceilalți nu înseamnă automat sus ori jos când ții cartea în mână.
Per ansamblu, cred că un ro-SF cu 5.500 de cititori e preferabil unuia de 500 și chiar și unuia de 5000, motiv din care atunci când doi astfel de autori se întâlnesc ar trebui să-și zâmbească, nu să se strâmbe – nu fac parte din partidele rivale ale Alb-SF-ului și Negru-SF-ului, ci din cel comun al imaginației într-o lume tot mai pragmatică.
PS: Ca observație neserioasă: volumul meu de povestiri nu a fost citit și (contra)recomandat nici de Eftimie, nici de Gheracostea, deci nu doar că nu mă aflu într-una dintre tabere, dar nici nu pot confirma care are puterea mai mare de (dez)promovare 😛 Ca observație serioasă: volumul meu de povestiri, 35 lei, 500 cumpărători. (Aceleași) povestiri din el, gratis pe net, între 9-11.000 vizite fiecare (pe Gazeta SF). Din 11.000 care au încercat prima povestire, 9.000 au revenit la următoarea gratis, și la a treia tot 9.000 și tot așa (sau dacă înjumătățim, că vizitele-s nu-s toate unici, din 5500 au revenit 4500). Deci publicul de SF există, chiar și la un nume necunoscut, dar nu prea vrea să plătească. Asta e de fapt, după mine, DISCUȚIA de discutat de ro-SF.
Argumentul ca e „cel mai vindut samd” e hilar. Mihaela Radulescu a vindut o data 30.000 de exemplare. E o scriitoare geniala, fireste.
Despre „Arhanghelul Raul” nu pot zice mare lucru. Decit ca am facut prostia s-o cumpar, ca vuia tirgul despre. Nu e o catastrofa, am vazut altele si mai si, e doar o zupa calduta. Cel mai potrivit ar fi sa spun ca e mediocra. Ceea ce si spun, haha.
Multa zarva pentru nimic.
‘Dragi tovarăși, dar și preteni’.
Observ cum bunele mele intenții s-au transformat în lovituri personale.
‘Mă repet’: criteriul cantitativ nu e singur relevant (‘poți să vinzi milioane, sau niciuna’); în același timp, atât ‘Arhanghelul’, cât și ‘Bacalaureat’ aduc o anume prospețime în acest domeniu marginal (SF), românesc, care, până nu demult, părea că suferă de constipație.
Discuția ad personam nu face bine nici persoanelor implicate, nici genului marginal (românesc), nici karmei, în general.
Rog să fie ‘pace-pace-pace / între două dobitoace’ – pardon, gentlemani.
Să lăsăm ‘posterioritatea’ să decidă dacă Autorul va oua cap-d’dopera, sau criticul va fi avut dreptate.
Dragă domnule CBG.
Observ că faceți o confuzie, eu nu sunt genul care să scriu anonime. Aparent, nu doar cu textul acesta ci și cu comentariile bizare, cerșiți atenția mea. Ei bine, dorința dvs. a fost îndeplinită, vă voi acorda câteva minute de atenție. Iată și datele.
Dvs păreți nemulțumit de producția mea literară pe care o considerați sub-mediocră. Păreți deranjat și de pretențiile mele de scriitor SF român. Din păcate nu este vina mea că sunt cel mai vândut scriitor din zona asta (sper că îmi permiteți să iau loc la masă), pur și simplu nivelul SF-ului românesc este extrem de scăzut. Cărțile publicate în zona asta au probleme de structură, de limbaj, de cursivitate și chiar și de logică. Sigur un doctor în filologie ca dvs. ar fi putut observa aceste lucruri, nu putem să dăm la infinit vina pe cititor pentru tirajele minuscule la care se vinde SF-ul creat în România.
Cred că problema principală a dvs este o uluitoare lipsă de cunoștințe de SF și de literatură. Am citit fascinat numeroase editoriale scrise de dvs în care sunteți de o naivitate cruntă. Asta explică și, de exemplu, cât de puțin s-a vândut „Sfada cu literatura” – cartea. Să vă explic în cifre: dacă eu scriu despre un scriitor SF, să zicem Ted Chiang, că e bun, vând 100 de cărți de pe blogul meu în vreo 48 de ore. Asta înseamnă că eu am un capital de încredere destul de ridicat, mă îndoiesc că ați reușit vreodată vreo asemenea performanță. Există numeroși oameni care au încredere în analiza mea și impresiile mele cu privire la SF, de-aia se riscă și-mi cumpără și cărțile.
Încrederea asta e bazată pe câteva elemente. Primul ar fi că scriu bine, cel puțin în comparație cu dvs. care, sincer, scrieți extrem de prost. Am condus vreo 7 ani publicații care au fost și sunt lider de piață, un text ca al dvs. nu ar fi intrat pentru că e scris foarte bolovănos și chinuit. Știți ce spunea Sorin Basangeac (poate îl mai țineți minte): „Schimbă titlul și taie jumătate”. Asta cu scrisul bine e un element util, ajută un pic la glume, nu poți să faci glume fără să stăpânești cât de cât niște elemente de limba română, ceea ce explică acum și de ce încercările dvs de a face o glume în cronica asta sunt atroce.
Asta cu scrisul bine m-a ajutat și să fiu publicat de o editură cât de cât decentă care a refuzat câțiva scriitori lăudați de dvs. Aici intervine un al doilea element, se pare că nu prea aveți fler la SF. O recomandare de la CBG este un eșec garantat.
Ar mai fi un al treilea element. Cărțile astea nu au fost plăcute exclusiv de publicul general, ci au pătruns și în zone mai puțin accesibile piticilor. Putem să ne readucem aminte cu Mike Hăulică observa că, de bine de rău, s-a scris și în Dilema de SF. Stați, greșesc, s-a scris de bine. Despre detestata mea carte. Nu cred că de pe scăunelul puteți să vedeți toate astea așa că vi le-am mai adus aminte încă o dată.
Restul poveștilor cu tiraje vândute și alte scamatorii le puteți servi la cenaclurile cu sefiști obraznici și supărați că nu-i bagă lumea în seamă și supărați și când îi bagă în seamă.
Dar nu vreau să par că am venit doar să critic, vreau să fiu și constructiv. Când demonstrați cu ce vreți dumneavoastră că puteți vinde o carte recomandată de dvs în 50 de exemplare (sau să convingeți 50 de persoane s-o facă în timp util) sunt dispus să cred că aveți ceva capacități de critic literar și aș fi dispus să vă ajut cu ce-a de-a doua problemă, aia cu scrisul abisal de prost. Vă ofer gratuit un curs de scriere creativă, știu din proprie experiență cu un nivel ridicat al mânuirii slovei duce la un nivel ridicat de cititori. N-aș vrea să rămân cu impresia de lingău jenant pe care mi-ați lăsat-o când i-ați spus reprezentantului editurii că „Arhanghelul” e bunicică și apoi ați venit aici și ați dat în ea ca la fasole.
Altfel înțeleg supărarea, e tragic să vezi că chiar și pe domeniul pe care crezi că ai expertiză (exegeză SF) ești tot pe locurile doi sau trei cu toată școala, relațiile și brandul construit cu atâta migală. La fel cum înțeleg inutilitatea demersului meu de acum, aparent nici măcar nu sesizați că această discuție se poartă doar pentru că am făcut eu cunoscută această cronică, restul de trei cititori ai acestei rubrici nefiind atât de pasionați în a mă detesta pe mine așa cum sunteți dumneavoastră.
@ramon y dorin
Dragă Ovi,
1. imaginație îți trebuie dumitale, eu doar descopăr că din carte făcută din cărți („arhanghelul…”) ai ajuns la carte făcută din filme („bacala…”).
2. cred că respir singur, dar accept să mă ajute cineva când sunt în dificultate. Nu cred că e cazul să mă ajuți dumneata, nu-i așa?
3. problema publicului – nu te minți că publicul „arhanghelului cu bacalaureat” este măsura tuturor cărților. nu te minți că nu există alți autori români de fantastică buni la vânzare. 6000 de cumpărători la 7000 de falouărși pe facebook – cam slăbuț și neconvingător, ovi dragă.
4. am vândut toate tirajele, tuturor cărților mele, cu excepția celei mai recente, de care îți zic imediat. nu cred că ai vrea să intrăm în aceeași categorie, n-ai gândirea chiar atît de haotic-imaginativă, sper. deși lucrez la un volum „critica pentru to(n)ți”, ca să distrez și eu lumea. va fi un mare succes de piață, iar o să vând tot tirajul. în fine, despre ultima mea carte: mi-am notat numele tuturor celor care au cerut-o, la librării sau lansări. eu îmi cunosc publicul, pe tine te interesează doar zerourile din coada unei cifre de vânzări.
5. pentru alte nelămuriri, împunsături, hohote de plâns/râs, îți stau la dispoziție pe facebook. pune tu ultimul cuvânt aici.
ce mai doream să subliniez – omul a vândut un pic peste 6.000 de bucăți, cifre oficiale. 6.000 de români proști și inculți, nu ca dvs, au cumpărat prima carte. După care câteva sute au comandat-o pe a doua.
Dvs câte ați vândut? Exact 🙂
Ca om dedicat științelor tehnice, am intervenit în discuție doar ca să mă arăt revoltat de folosirea cuvântului „monstră” în comentarii. Nu există acest cuvânt, este „mostră”.
Altfel, am citit romanul lui Ovidiu Eftimie, și vreau să vă zic că dacă acesta e mai prost, următorul ar trebui să fie și mai prost. Pentru că mie mi-a plăcut ăsta mai mult, e mai deștept, e mai profund, acțiunea e serioasă, și e văzută prin intelectul unor persoane medii spre mai puțin inteligente. Prea multă vreme SF-ul românesc și-a făcut o profesiune de credință de a alunga prin obscurantism, prin supra-încărcare și prin sufocarea cititorului. Cu cât textul e mai obscur cu atât e mai popular, aparent. Dl. Eftimie pare că găsește o soluție să ajungă la publicul pe care l-ați omorât cu fraze încâlcite și acțiune plictisitoare.
Sunteți fascinant de limitat imaginativ, domnule Gheracostea. Vă rog să-mi spuneți sincer, dvs respirați singur sau aveți un soft care vă anunță când să inhalați, când să expirați? Că pare tare că nu v-ați descurca singur. Sincer.
@Kyre v. mai jos
@Andrei Bratu
Dragă domnule Bratu,
Greșiți. Dați-mi voie să vă spun de ce: către sfârșitul mileniului trecut, la Brașov, un grup de studenți la diverse facultăți tehnice de la universitatea locală, însoțiți și de grafica unuia dintre cei mai buni caricaturiști și jurnaliști din oraș, au „dezvoltat” Școala de la Victoria, adică propriul grup literar, cu un crez literar bazat pe satiră, umor și/sau absurd și grotesc. Au scos chiar și o revistă tipărită cu producțiunile lor; Kyre și O.E., v-ați dat seama până acum că vorbesc de ei, au fost colegi în paginile… „Școlii de la Victoria”. Timpul a trecut peste paginile acelea, dar morbul scrisului le-a intrat în sânge și n-au mai scăpat de el; au venit în București după ce și-au atins plafonul în Brașov, în profesiile ce au ajuns să le practice… În fine, viață! Crezul literar le-a rămas comun. Ce face Kyre aici, pe mine personal mă emoționează. Este o mărturisire a unei prietenii de care O.E. nu cred că este demn. Păstrând discuția în literatură, Kyre este, cu trei cărți publicate (de una măcar am scris în SFadă), un continuator pe direcția absurdistă a ce au început ei atunci. Să nu credeți că „dezlânarea” pe care i-o vedeți este o scăpare, nu. Kyre, spre deosebire de O.E., chiar știe ce face. Are nevoie de atmosferă în text, una diferită de grotescul și derizoriul pe care O.E. și le-a păstrat ca mărci prea personale. Dacă vreți, pentru mine, Școala de la Victoria are un zenit – Kyre – și un nadir – ăsta de care vorbim aici, ca să-l imit, totuși, cu batista la nas. Ceea ce îi mai leagă, în afară de doi milimetri pătrați de istorie literară și de nostalgia studenției, este cum au ales să trăiască în România și cum scriu despre asta: amândoi văd urâtul, dar Kyre îl sublimează în absurd, O.E. hăhăie și ricanează. Într-un safari imaginar, primul e ghepardul care ucide ce e mai lent, al doilea este hiena care trăiește din hoituri.
Cea mai faină SFadă de ceva timp încoace. Bine, Criticule!
CLASIFICARE
Ca orișice altă chestiune, valoarea unei opere literare poate fi măsurată și inclusă în categorii.
Pentru început, propun 4 categorii: slab, mediu, bun, genial.
În cadrul fiecărei categorii, propun 3 subcategorii: slab, mediu, bun.
Per total, avem așa (privit de jos în sus):
– slab-slab;
– slab-mediu;
– slab-bun;
– mediu-slab;
– mediu-mediu;
– mediu-bun;
– bun-slab;
– bun-mediu;
– bun-bun;
– genial-slab;
-genial-mediu;
– genial-bun.
Între fiecare categorie există o linie fermă de demarcație. Astfel, bun-bun nu se confundă și nu se atinge niciodată cu categoria genial-slab.
Apreciez că literatura română contemporană (scriitori în viață) nu a dat până acum nici o operă încadrabilă măcar la categoria genial-slab.
Deși astfel clamate, majoritatea sunt în categoria bun-mediu, rarisim câte una intră la categoria bun-bun.
Toate aspiră asimptotic la categoria imediat superioară; nici una nu străpunge linia de demarcație.
EXEMPLUL CU CĂRBUNELE
Există 3 forme de organizare a cărbunelui.
Cărbune.
Grafit.
Diamant.
Ca valoare estimativă, 300 de tone de cărbune fac cât 2 tone de grafit sau cât un diamant de 1 gram.
Vârfurile literaturii române contemporane (scriitori în viață) par a fi făcut propensiune pentru grafit.
Pentru asta, poate fi blamat și publicul: nu știe de diamante, nu le poate mesteca (li se sparg dinții), nu le poate înghiți (li se perforează intestinele).
Dar și autorul: se pleacă publicului.
EXEMPLUL CU DIAMANTUL ÎN GANGA SA
Diamantul în forma sa naturală se prezintă neregulat. Îmbrăcat în ganga sa, poate fi considerat o pietricică ternă, cenușie.
Un oarecare, găsind pe stradă un astfel de diamant, îi vadă da cu piciorul, zvârlindu-l la canal.
Chiar meșterii șlefuitori l-ar putea confunda, pe stradă, cu o pietricică, deoarece ei s-au învățat să li se aducă de-a gata diamantele la șlefuit.
Minerul este cel mai pregătit să recunoască un diamant în ganga sa, însă el are handicapul că știe a priori unde să îl caute – în mină – și nu îl caută altundeva.
Geologul este cel care indică minerului unde să sape – minerul duce diamantul șlefuitorului să îl șlefuiască în forme – abia atunci, după șlefuire, un oarecare de pe stradă îl va vedea în adevărata sa valoare.
Problema literaturii române contemporane (critici în viață) este că sunt mulți mineri, dar capodoperele nu sunt sedimentate în vreo mină, ci ies sporadic chiar pe stradă. Acolo, un oarecare din cadrul publicului cititor, crezând că e vreo pietricică ternă, cenușie, îi va da cu piciorul.
Și o altă problemă, strâns legată, este că șlefuitorii noștri confundă semi-prețioasele cu diamantul.
EXEMPLUL CU ȘARJA METALICĂ
După turnare în formă, șarja metalică se răcește treptat.
Odată răcită, metalurgistul, cu un baros, începe să lovească metodic șarja, îndepărtând zgura și bavura.
La final, metalul trece printr-o finisare finală, rezultând piesa metalică, perfect calibrată.
Putem spune că primele 2 cărți ale lui Eftimie reprezintă bucăți de zgură sau bavură, cu urme de metal prețios. Să îl lăsăm să persevereze.
Comentariul domnului Kyre ne oferă o monstră perfectă din masa de adulatori ai lui Eftimie: total incoerent, dezlânat, lungit și necitibil, lipsit de fundamente și argumente, dar foarte, foarte, FOARTE sigur de sine!
Spre deosebire de bărbos în sine, măcar domnul Kyre nu-i și înjură pe ereticii care îndrăznesc să se îndoiască de miracolul de la Brașov (de văzut blogul umoristului agresiv).
DEFENSOR EFTIMIAE
Am şi eu o problemă: ce este o operă literară? Cum este făcută ea? Mai exact, cine o face pe ea? Şi la ce este bună ea?
Răspunsul e simplu: pe opera literară o fac scriitorii.
Bine, bine, dar cum?
S-a încetăţenit ideea că scriitori pot fi doar absolvenţii de litere. Pe această idee au încetăţenit-o absolvenţii de litere.
Deci, după ei, această operă a lui Eftimie n-ar putea aparţine unui scriitor – deoarece scriitori pot fi doar absolvenţii de litere. Şi nici aceia toţi.
Şi nici operă nu ar putea fi, deoarece operă nu dau toţi scriitorii, ci numai unii, puţini la număr; iar scriitori pot fi doar absolvenţii de litere. Şi nici aceia toţi.
Spre deosebire de ei, eu zic cǎ omul nu poate învăţa creativitate; iar munca grea, scrisul mult şi diploma în litere nu pot suplini lipsa talentului.
Ergo, scriptor sed non scriba. Sau, pe româneşte, scriitorul e născut, iar nu făcut.
La ce e bună opera literară?
S-a încetăţenit ideea că opera literară ar fi bună ca să o vinzi şi să o cumperi. Această idee au încetăţenit-o absolvenţii de ştiinţe economice. Criteriul este unul cantitativ. Ce e bun se vinde mult şi invers, zic ei.
Sau că opera literară este bună ca oamenii să o citească şi să te adore – pe tine, scriitor. Pe această idee au încetăţenit-o absolvenţii de litere. Această ideea confundă omul cu opera, dar nu-i nimic, e încetăţenită, deci pare valabilă.
Vox populi, vox dei. Sau, pe româneşte, gura lumii adevăr grăieşte.
Alţii zic că literatura nu e un scop în sine, ci un mijloc. Şi anume, ea slujeşte intereselor esenţiale şi fundamentale ale societăţii, fiind foarte utilă la susţinerea şi dirijarea acestora. Prin urmare, la susţinerea şi dirijarea societăţii în general. Acest lucru nu îl spun eu, îl spun absolvenţii de Lomonosov, Harvard şi Ştefan Gheorghiu. Chestiunea se poate dovedi foarte lucrativă şi merită dezbătută.
Spre deosebire de aceștia, eu zic că scriitorul e născut, iar nu făcut. Poți să vinzi carte cu tonele sau deloc, pot să aplaude milioane sau niciunul, se poate dirija astfel societatea; dar degeaba. Adevărata operă literară e complet inutilă. E un nimic. Ca diamantul. Mic, cu imperfecțiuni, dar incomensurabil; și nu e bun la nimic, doar să te uiți la el și să te minunezi. Adevărata operă literară pur si simplu apare, este, ființează. În asta îi stă adevarata și singura valoare. Şi, ca orice lucru inutil, dar magnific, din când în când nimicul la nimic trage, iar omul îşi găseşte cartea. Sau invers.
Aceste rare întâmplări dau peste cap eforturile absolvenţilor de litere, ştiinţe economice, Lomonosov, Harvard sau Ştefan Gheorghiu.
Urmările pot fi complet imprevizibile.
Și nu uitați – omul (autorul) și cartea (opera) sunt două dihănii distincte. Odată ouată, capodopera va ființa în veac. Autorul (eventual) își ia doar burta cu el, pe lumea cealaltă.
Eftimie: Scriptor, non scribus! Auditori te salutant!