Despre eroi și ticăloși, pe ambele maluri ale istoriei literare

Acest text a fost scris la scurt timp după ce scriitorul Vasile Baghiu a fost „sancționat“ prompt de dl Alex Ștefănescu, într-o notă zeflemitoare din România literară nr. 22/2017, pentru „culpa“ de a-și fi dat demisia din Uniunea Scriitorilor. Îndrăzneala dlui Baghiu a fost taxată în derîdere de un critic vestit pentru răsucirile sale de conștiință chiar în relația cu revista unde publică acum, după ce, în 2010, a fost „determinat“ de Nicolae Manolescu să plece din redacția acesteia. Cîte nu i se pot întîmpla unui om într-o viață, darmite într-o carieră de critic… Textul meu a fost predat unei reviste din provincie la care aveam statut de colaborator permanent de trei ani de zile. După o vară secetoasă, cu stoparea apariției, cu conducerea în stare de șoc (se schimba primarul), la reluare, redactorul șef m-a informat că mentorul acesteia (din respect pentru vîrsta domniei sale îi trec sub tăcere numele) „nu este de acord cu publicarea scrisorii către Alex Ştefănescu, vrea să ţină revista departe de dispute!“. Mentorul este el însuși un temut polemist, care nu s-a sfiit să dea replica, de-a lungul vieții, unei falange de adversari și de detractori, dar spre bătrînețe oasele ni se înmoaie, și vîna polemică devine un prilej plăcut de amintiri la gura sobei. În tinerețe luptăm potrivit convingerilor noastre intime, dar la senectute îi sfătuim pe alții să se abțină!

Iată, pe scurt, motivul pentru care public abia acum, prin amabilitatea revistei Obser­vator cultural, această scrisoare deschisă adresată flagelatorului de serviciu al României literare, un om preocupat de virtuțile moralei și ale caracterului în artă și în viață, cel care afirma într-o carte despre actualul director executiv al revistei unde colaborează: „Dacă Dumnezeu nu i-ar fi alungat pe Adam și Eva din Paradis, dar l-ar fi instalat acolo pe Gabriel Chifu, rezultatul ar fi fost același“. Cazul lui Vasile Baghiu aproape că nici n-ar mai conta, avînd în vedere cine e în capul listei disprețuitorului național…

Domnule Alex Ștefănescu,

Vă prețuiesc constant pentru vivacitatea intelectuală, ba chiar și pentru faptul că-mi sînteți dator cu un exemplar al Istoriei… dumneavoastră, în urma unui concurs de pe vremea ediției de hîrtie a Ziarului de duminică, cîștigat alături de dl Daniel Cristea-Enache – însă cădeți în fadoare critică atunci când îl minimalizați și denigrați pe dl Vasile Baghiu. Cum am și scris despre cărțile sale de poezie, cred că am dreptul să nu fiu de acord cu opinia dumneavoastră în regim de pamflet, scrisă și publicată cu aplomb de articlier, în România literară nr. 22/2017.

De fapt, nu v-aș fi scris niciodată să mă plîng de cecitatea voită de care dați dovadă în ultimii ani, dacă nu ați fi scris acel jignitor, ridicol articol, în care îl taxați pe poet drept „mediocru“. Faceți asta fără să o dovediți, fără expertiză critică – și vreți să fiți credibil. Știu, din încredințare proprie și din experiență socială, că apartenența unui individ la o tabără anume, indiferent care-o fi aceea, îl face să nu mai distingă valoarea printre cei din tabăra adversă. A spus-o gînditorul: în vreme ce un individ este erou pe malul stîng al istoriei, pe malul drept este taxat drept ticălos. Dar omul nu e construit doar pe „adversitate“, credeți-mă, el creează și punți între cele două maluri. Spiritul este arhitect uman, să nu vă îndoiți de asta, nici măcar atunci cînd vă „radeți“ cu poftă adversarii.

Sper, așadar, din tot spiritul că nu credeți nici dvs. în ceea ce ați scris (deși nu văd de ce nu ar fi așa, de vreme ce semnați…), mai ales că anumiți colegi ai dumneavoastră, critici reputați, au susținut și susțin inclusiv la superlativ opera lui Baghiu (că tot se face caz de receptarea critică favorabilă în cazul dlui Chifu, corect probată de dosarul pozitiv voluminos). În general, mă feresc de cuvintele mari – cred că opera unui scriitor poate fi judecată doar în momentul finalizării ei, atunci cînd figura spiritului creator ni se arată efasată, eliberată de scoriile cu care omul din carne și oase o însoțeș­te inevitabil, ca și de micile războaie duse cu contemporanii. Știți mai bine decît mine (erați adult cînd eu citeam literatura doar ca pe o poveste) că „marii“ scriitori ai unor epoci nu erau, în fapt, decît oameni normali, pentru ca „mititeii“ (de genul Bacovia, Blecher) să revină și să‑și ocupe locul binemeritat. Se înțelege, desigur, că nu doresc să forțez nota comparîndu-l pe Baghiu cu Bacovia sau cu Blecher (deși Baghiu a scris Febra sau Fantoma sanatoriului, poate vă sînt cunoscute cărțile), a fost doar un exemplu despre cum trebuie să tratăm, sine ira et studio, opera și omul.

Însă dumneavoastră sînteți, acum, după ce ați revenit la „sînul“ dlui Manolescu, cel care v‑a „eliberat de lanțurile prostiei instituționalizate“, un avocat teribil al taberei dumneavoastră (în care eu nu mă regăsesc, așa cum nu mă regăsesc nici în cealaltă parte, deși admit critica exercitată, mai puțin injuriile) și exagerați cu muniția de rigoare. De regulă (sper că și dumneavoastră faceți acest exercițiu), țin cu cei slabi, chiar și cînd par să nu aibă dreptate, pentru ca opresiunea celor puternici să nu devină normă de conviețuire și forță instituționalizată politic, însă îmi pot da seama cînd un om este mînat de interese meschine și cînd nu. Marea artă este să nu te înșeli în viață cu privire la ceilalți, ba chiar la tine însuți, susținea ducele de Saint-Simon, dar desigur, ca literat adult, știți asta. Vasile Baghiu nu este mînat de astfel de interese: este un spirit critic, atașat dialogului, este uneori polemic, dar vă asigur că o face edificat, neinjurios, nu doar la modul pamfletar și partizan cum sînteți tentat să credeți. A fost invitat în destule rînduri la festivaluri și rezidențe literare străine (ceea ce, în România, nu se întâmplă) în Germania, Scoția, Austria, Elveția, Olanda, Slovenia – credeți că acei oameni ar fi putut invita un „mediocru“? Se puteau înşela oamenii de specialitate din atîtea țări într-atît?

Faptul că l-ați calificat drept un autor mediocru mă amuză, dar mă și întristează, fiind­că în ultima vreme sînteți într-un furor al imprecației critice, depășind măsura și debordînd într-o zonă în care vă descalificați ca istoric și critic literar: oare toți autorii care protestează sau au protestat cîndva contra dlui Manolescu (cel care v-a „dezamăgit cîndva ca om”) să fie mediocri? Cum vă pare, de pildă, Liviu Ioan Stoiciu, la ora actuală, cînd face figură de om așezat, politicos, la locul lui, în comparație cu vremuri trecute, cînd era critic la adresa dlui Manolescu și a Consiliului Director al USR? Acum e „bun“, iar atunci era „mediocru“? Atunci era dat în judecată de USR, iar acum e pe lista scurtă la Premiul Eminescu?! Cum se mai schimbă timpurile într-un cincinal! Știu ce credeți despre Stoiciu, știu că ați polemizat cu el, l-ați „desființat“ chiar, dar acum sînteți, iată, în aceeași tabără, deși poate nu credeți (în) aceleași lucruri! V-ați revizuit opinia critică despre el și opera sa? La fel, cazul dlui Chifu, despre care ați scris nu doar în reviste, ci și în cartea de convorbiri cu Ioana Revnic, un „personaj“, „inginer“ (caracterizările laconice vă aparțin) care în „materie de literatură este un amator“! Ați revenit, observ, la colaborarea cu revista făcută de acest „amator“ și păreți iarăși pe aceeași lungime de undă, împrăștiind anateme apocaliptice din amvonul publicației de la care ați plecat cîndva supărat pe… inginer.

Domnule Ștefănescu, sînteți inconsecvent, și această trăsătură de caracter vă joacă feste. Nu știți clar care vă sînt prietenii, imaginați duș­mani, beșteliți scriitori care vă sînt superiori în scrierea și chiar în înțelegerea literaturii, deși cîndva i-ați admirat, iar cînd îi părăsiți sau sînteți părăsit, îi înnegriți inclusiv în cărți cu caracter memorialistic. Caracterul e unul singur, pentru toate anotimpurile, dle Ștefănescu, îmi pare rău că trebuie să vă spună asta un om care v‑a apreciat cîndva pentru umorul, pasiunea și detașarea cu care tratați literatura. Azi, în schimb, consider că sînteți doar un predicator zelos, la vîrsta când ați putea fi un mentor pentru cei tineri, nu un excomunicator în slujba altor excomunicatori. Vă mai amintiți ce mi-ați răspuns cînd, cu ocazia unei conferințe a dvs. la Craiova, v-am întrebat (citînd un clasic sagace) ce părere aveți despre faptul că în nici un oraș important al Europei nu există statui ale marilor critici, ci doar ale marilor scriitori? Vă rog să vă mai răspundeți încă o dată, în forul dvs. interior, cu luciditatea de care sper că sînteți capabil în anii glorioși ai senectuții moralizatoare…