În acest noiembrie se împlinesc 15 ani de cînd primul volum al primei trilogii science fiction din fantastica românească a ajuns pe rafturile librăriilor: Abația lui Dan Doboș apărea la editura Nemira. Ceea ce părea atunci o nebunie – trilogii, serii românești! – astăzi a devenit normă acceptată, este suficient să priviți lista nominalizărilor premiilor COLIN, ediția în curs. Cu Abația, Blestemul Abației și Abația Infinită, Dan Doboș a înscris mai multe astfel de „puncte dintîi”: după „prima trilogie”, prima carte de autor român care ia toate premiile de gen la nivel național (RomCon 2003, 2004, „Vladimir Colin” 2005 etc.), prima carte care se autosusține pe piață (pentru al treilea volum, autorul își folosește propria editură, Media-Tech), iar la momentul la care scriu rîndurile de față, trilogia ieșeanului încă este cea mai piratată carte din fantastica noastră (cu siguranță, editorul-autor ar fi preferat ca ultimul „primat” să nu-l dețină).
Într-o altă ordine de idei, cu altă carte, DemNet (ediția electronică, 2011; cea tipărită, tot la Media-Tech, 2012), Dan Doboș se află printre primii autori români de după 1989 care riscă anticipații politice: împreună cu Amendamentul Dawson al lui Ciprian Mitoceanu, viitorul politic al lumii se bifurcă între neo-liberalism și neo-fascism.
La fel ca în Abația, Dan Doboș înțelege că lumea ficțională pe care o construiește în DemNet (de care am scris în „SFadă” la apariție) nu este vie, în primul rînd, datorită ansamblului de idei articulate în trei sau mai multe dimensiuni, ci datorită personajelor. La fel ca în Abația, există în DemNet un complex mesianic destul de transparent, cu atît mai mult cu cît lumea cărții nu este aruncată la nivel galactic, într-un viitor îndepărtat, ci este inteligibilă prin speculația zilei de azi, împinsă peste cîteva decenii. Avem în DemNet nu imperii galactice și războaie de supraviețuire a speciei, ci supra-state cu granițe decelabile pe granițele civilizaționale de azi, constituite credibil în deceniile imediat următoare. Personajele mesianice, salvatorii de lume ai lui Dan Doboș „cad” din super-eroi și/sau mutanți, în Abația, către un jurnalist de opinie, deținător al unei „simple” lipse a nevoii de somn, în DemNet. Într-un fel, putem spune că lumile și personajele lui Dan Doboș se întorc din viitor și din spațiul nemărginit către prezent și emisfera vestică a Pămîntului, într-o tendință de identificare a lui Mesia cu un narator la persoana întîi, apoi cu cititorul.
Este exact ce se întîmplă în nuvela eu 2.0 care deschide volumul omonim, tocmai apărut la, ce surpriză!, editura Media-Tech din Iași. Fundalul acțiunii de aici este similar cu cel din DemNet, personajul-salvator de (o) lume trăiește și va muri într-o confederație „ameropeană” care se află într-un război rece spre căldicel cu puterile asiatice, război unde contează foarte mult propaganda și expansiunea culturală, fie ea dusă și prin romanele de succes ale zisului personaj. Aici avem o dimensiune la care Dan Doboș nu lăsase acces în narațiunile sale romanești: umorul și autoironia. Abația și DemNet au fost opere grave, unde tragismul și, respectiv, absurdul, au eroii lor, cu acces la sublim sau ridicol, în funcție de cititor. În eu 2.0, cititorului i se readuce aminte un Dan Doboș din primul volum de proză scurtă, Gheorghe – un om special (prima ediție, 2007). Ce este interesant la traiectoria estetică a ideii mesianice în scrierile lui Dan Doboș, de-a lungul a aproape două decenii, dacă socotim și prozele scurte apărute pe subiect înainte de volumele menționate, este transformarea acesteia de-a lungul a două dimensiuni: prima, cea de identificare psihologică și morală, un „alter Christus” sui generis între narator și personaj, și, îndrăznesc să spun, între autor și cititor; a doua, cea de detașare prin sugestia satirică și umor, de reintrare în normalitate, de „împăcare cu soarta”, dacă vreți.
Nuvela eu 2.0 nu aduce nimic nou ca novum sf: transferul într-o memorie artificială a psihismului unei persoane și, se speră, a sufletului acesteia, către un soi de nemurire, în speță, personajul-narator la persoana I, a unui romancier din Ameropa, cu succes de piață universal/mondial. Ca desfășurare ficțională, iar nu avem nimic nou: „nemuritorul” își amenajează viața ca în Ubik-ul lui Philip K. Dick, dar și ca în Fiare vechi ale lui George Lazăr. Ca exploatare emoțională, nimic nou sub soare: frustrarea și furia nemuritorului le-am mai văzut în Prințul fractal al lui Hannu Rajaniemi sau în Vincent, nemuritorul al lui Bogdan Suceavă. Nouă este soluția salvării și drumul către aceasta, o urcare pe cruce cu drumul Golgotei personalizate pentru un scriitor ce renunță la nemurire! „Brusc, întreaga simulare a început să mi se pară o imensă înșelătorie.” (p. 51) „Salvatul” nu poate scrie fără persoana iubită, (o) Cassandra un construct de programare internă urmînd amintirile despre original, în lumea deja simulată o dată și odată, care construct primește autonomie ca inteligență artificială pentru a reuși să scrie (alt) roman al tuturor timpurilor, sfîrșind prin a i se ceda de către iubitul-creatorul-programatorul său propriile lui partiții de memorie. „Tehnic, a suprascris matricea afectivă modificată, cea despre care credea că-i aparţine marii lui iubiri, peste matricea originală. Pur și simplu a dispărut din propria simulare, lăsînd-o doar pe autoarea ultimului roman.” (p. 52) Nou și, din nou, unic (pentru o vreme) în fantastica românească, Dan Doboș concentrează într-o nuvelă o evoluție a raportării sale la lume, la scris, la sine. Din fericire, surîzînd.