Bedros Horasangian – „domnu’ Bedros“, cum îi spun de cînd îl știu, împlinește zilele acestea o vîrstă oarecare. Întîmplător, una rotundă, nu știu cît de „frumoasă“ – cum obișnuim să spunem adesea. Toate vîrstele au, în definitiv, frumusețea lor… Omul mi s-a părut de la început, la fel ca și acum, că are toate vîrstele deodată. Cît despre scriitor, acesta este – mai e oare nevoie s-o spun? – unul dintre cei mai mai complecși, mai importanți și mai vii prozatori ai noștri din ultimele decenii. Am multe întîmplări de povestit cu domnu’ Bedros; cînd îmi voi scrie memoriile, îi voi dedica, promit, un capitol mult mai consistent decît acum. Dar mai e pînă atunci!
De la prima întîlnire – era prin 2000 sau 2001, în redacția Observatorului cultural –, ne‑am trezit stînd de vorbă de parcă am fi fost amici de cînd lumea, deși nu-l văzusem niciodată și nu știam pe cine am în față. Pot spune (nu mai țin minte dacă i-am mărturisit asta sau nu) că l-am recunoscut mai mult din cărți, poate și după vocea pe care o auzisem, cîndva, la Radio PRO FM, pe vremea cînd realiza emisiunea de jazz Curcubeul de la miezul nopții (împreună cu Răzvan Exarhu). Avea, așa cum are și acum, o vervă meridională, arborescentă, cu o gravitate jucată mucalit, cu scotociri complice prin sertarele istoriei, literaturii, politichiei, biografiilor de tot felul, pe care o regăsim și în cărțile sale (în frunte cu nava lor amiral, romanul Sala de așteptare, și cu atît de puțin cunoscuta Enciclopedie a armenilor – pe cînd o reeditare? –; dar și cu definitoriile volume de proză scurtă, metacehoviene pe calapod american, dar cu vervă fabulatorie orientală, într‑o sintaxă stream of consciousness sau fracturată, cu totul particulară).
Eram, pe atunci, aproape vecini în cartierul bucureștean Drumul Taberei: eu stăteam într-un bloc de la „Buclă“, Bedoros Horasangian – într-un bloc de la stația Romancierilor (stație cu nume predistinat, s-ar zice…). L-am vizitat adesea, dar ritualice au rămas întîlnirile noastre, de vorbă pînă tîrziu, cu berea de rigoare în față, la cîte o terasă din zona Parcului Moghioroș (i-a rămas așa numele și în prezent, fără ca marea majoritate a oamenilor să mai știe de unde vine). Obișnuia pe vremuri să-mi lase tot felul de cărți mai mult sau mai puțin vechi, pe care le redescoperea cu pasiune și le ștergea, în stil propriu, de praful uitării contemporanilor: „Uite, cine-l mai citește azi pe Florin Mugur? Dar nuvelele lui Paul Georgescu? Dar pe Cugler? Dar pe Saroyan? Dar Caii sălbatici de Radu Mareș?“. Mi-a lăsat, la un moment dat, colecții întregi din presa culturală a anilor ’60-’80, adunate cu răbdare de-a lungul timpului, dar pe care nu avea unde să le mai țină. Fără ele, mi-ar fi fost, poate, mai dificil să intru, pe la începutul anilor 2000, în intimitatea epocii (oricît de multe aș fi citit despre ea), și încă mai greu să-i înțeleg nuanțat hățișurile, oricum pline de surprize pentru neofiți… Am tot citat, ori de cîte ori a fost cazul, și am s-o mai fac, acel număr din 1973 al revistei Cadran, în care grație lui Ștefan Popescu, vechi prieten și protector al lui Arșavir Acterian, care nu putea semna pe atunci decît cu pseudonim, a apărut pentru prima dată un fragment din jurnalul surorii celui din urmă, cu o prezentare consistentă din partea fratelui (Arșavir Acterian). În mod regretabil, toate edițiile postdecembriste din jurnalul lui Jeni Acterian au ignorat cu desăvîrșire acest moment publicistic important, contemporan cu sfîrșitul liberalizării poststaliniste…
În fine. Ca interlocutor și martor (dar și ca foarte bun, avid cititor), domnu’ Bedros a fost, pentru mine, un fel de călăuză în labirintul și în zonele de penumbră ale istoriei noastre recente, unde, ce să vezi, oamenii nu s-au luptat mereu unii cu alții, ci au trăit, au scris și s‑au bucurat de toate cum au putut. Îi datorez, printre altele, și cei mai bine de zece ani de colaborare (sub diverse pseudonime, unele – împrumutate chiar de la el) la revista Ararat a Uniunii Armenilor din România, unde i-am devenit un fel de locțiitor în perioada cînd a lucrat în diplomația culturală din America. Am citit și aflat, în acea perioadă, foarte multe despre istoria armenilor, despre istoria armenilor din România, despre Genocidul din 1915, despre multe altele (despre care Bedros Horasangian a scris, deja, foarte mult). De fapt, datorită lui Bedros Horasangian am devenit și puțin armean. Sau puțin mai mult. Dacă bătrînul său prieten Arșavir a fost, o vreme, anticar, domnu’ Bedros este, trebuie să adaug, un arhivar special. Un arhivar al memoriei livrești și al celei istorico-politice. Dar unul risipitor și extravertit, convivial și mobil, care se bucură să împărtășească altora ceea ce descoperă. Un om-orchestră, atras de comentarea la cald a spectacolului lumii, și un comentator implicat, a cărui publicistică postcomunistă pe teme dintre cele mai diverse, de la literatură la politica internă și externă, muzică sau, de ce nu, sport, poate fi cu greu cartografiată. Cele cîteva volume care antologhează această operă (căci chiar despre o operă este vorba!) publicistică dau numai o vagă idee despre luxurianța ei, pe care nici măcar autorul ei n-o mai poate, cred, aproxima.
Ca fizionomie literară, Bedros Horasangian e, în pofida aparențelor, un scriitor destul de dificil de situat. A intrat relativ tîrziu în literatură, după un stagiu ca inginer, integrîndu-se într-o generație dominată masiv de filologi. Mai apropiat ca vîrstă de optzeciștii primului val (Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Lăcustă, Alexandru Vlad ș.a.), are multe trăsături în comun și cu existențialismul cotidianist al promoției imediat premergătoare (cu, între alții, Gabriela Adameșteanu, Norman Manea, Radu Mareș sau Mihai Sin). Vecinătățile ar fi, altfel, mai multe și cîteodată derutante, de la Radu Cosașu și Dinu Nicodin la Costache Olăreanu și la deja-menționata Gabriela Adameșteanu (pe bună dreptate comentatorii au remarcat, încă din deceniul nouă, înrudiri tipologice între Sala de așteptare și Dimineață pierdută, două romane de prim nivel ale anilor ’80) sau de la Paul Georgescu la Stelian Tănase și Adriana Bittel, cu ecouri dinspre prozatorii introspectivi ai interbelicului. La fel de relevante sînt însă afinitățile cu scriitori din literatura universală, în primul rînd cu autori ruși de proză scurtă (de la Cehov la Șukșin), dar și cu americani precum Saroyan și John Cheever, sau sud-americani precum Cortázar. Optzecist prin debut, prin apartenențe cenacliere și contaminări postmoderne asociate (a făcut parte și dintre coautorii romanului colectiv Autobuzul de Însurăței, al cărui manuscris s-a pierdut, se pare), ultramodernul Bedros Horasangian e, la o privire ceva mai atentă, un umanist retro foarte… uman, observator empatic al „naturii umane“, cu o înțelepciune aparte a vieții care se viețuiește, dincolo de orice parohialisme.
Volumele de povestiri (Curcubeul de la miezul nopții, Închiderea ediției, Parcul Ioanid, Portocala de adio, Miss Perfumado și alte femei – s-a observat predilcția prozatorului Bedros Horasangian pentru adoptarea de identități narative feminine), romanele (autodefinitoriul, tentacular-istoricul Sala de așteptare, mai puțin elocventul, dar ingeniosul În larg, mult mai întunecatele Zăpada mieilor și Obsesia. Cine l-a ucis pe Olof Palme – părți dintr-un text comun), dar şi inclasabilul caleidoscop narativ-identitar Enciclopedia armenilor (pe care unii librari au trecut-o la raftul cu enciclopedii) sau poemele publicistice din Integrarea europeană dau, pentru cine nu-l cunoaște, o idee despre felul de a fi și de a gîndi al autorului lor. Spirit ghiduș, iubitor de farse și de culise, dar și nostalgic adesea, cu o melancolie de substrat pe care cititorii atenți n-au cum să n-o observe, Bedros Horasangian a trecut prin războaiele politice şi culturale postdecembriste fără a împrumuta dogmatismele acestora, ferm și acid uneori, dar deschis și (cu un calificativ infamant pe vremuri – oare și acum?) împăciuitorist, bucurîndu-se, emotiv și vibrant, de frumusețea inepuizabilă a lumii și de lucrurile frumoase care, în ciuda atîtor urîțiri, desfigurări și degradări, continuă să apară sau, măcar, să subziste.
Sînt, totuși, rari oamenii care se bucură atît de genuin și de spontan în fața unei cărți, a unui spectacol, a unei audiții deosebite, a unui moment deosebit din curgerea cotidiană a existenței. De multe ori, scriitorii sînt autocentrați pînă la narcisism. Domnu’ Bedros e, dimpotrivă, un generos. Cîrcotaș adesea, direct fără complezență, alergic la ideile primite de‑a gata, la eticismele înguste, la aroganțele ipocrite și la mofturile elitiste (cititorii comentariilor sale de actualitate din Observator… știu asta), Bedros Horasangian este, în plus, un om bun şi un mare sentimental. Dar și un om liber, neîncorsetat în șabloane de gîndire de un fel sau altul, străin categoriei, atît de antipatice, a celor aflați mereu cu arma la picior (precum soldatul japonez care, după 30 de ani ascunși în junglă, credea că Al Doilea Război Mondial încă nu s-a terminat). Între om și scriitor diferențele aproape că nu există și, stînd de vorbă cu el, ai uneori senzația că literatura și viața se confundă (cu precizarea că, pentru Bedros Horasangian, literatura e o formă de viață – nu invers).
Mă opresc aici, pentru că nu vreau să încep acum, la aniversară, o exegeză despre domnu’ Bedros (nu că nu m-ar tenta, dar tocmai am scris un articol de dicționar despre el). Voiam doar să-i urez pe această cale, pînă la proxima revedere, la mulți ani și să fie (vorba lui Caragiale) creativ, sănătos și vesel. Mult mai vesel, în orice caz, decît ne permite realitatea autohtonă în care trăim.