Uneori, seara târziu, şi nu rar, îl întîlnesc pe Bedros Horasangian în vreun autobuz care se îndreaptă spre Drumul Taberei. Stă pe scaun şi citeşte. Aproape întotdeauna. Îl nimeresc și la intrarea sau la ieşirea de la Gaudeamus ori de la Bookfest. Dacă-i la ieşire, trage după el una sau două plase pline de cărţi. Se întîmplă să-l mai descopăr la vreun eveniment. Evenimentul e sigur o lansare de carte.
Ne-am intersectat de cîteva ori și pe drum. În 2008, o dată chiar la mijlocul unei treceri de pietoni. „Ai auzit?“, e primul lucru pe care mi-l spune Bedros, surescitat de ceva important care ajunsese la urechile lui. „Au trecut o sută de ani de la nașterea lui Pavese și editura X nu vrea să-l publice, cică a fost comunist.“ „Alții zic că a fost fascist“, i-am replicat. Aceeași grimasă. Nu-l interesa nici ce ziseseră unii, nici ce ziseseră alții. Cesare Pavese este un mare scriitor și Bedros îi iubește cărțile.
Nu știu cum se face, dar cărțile îl însoțesc și în pozele lui. În numărul 894 al Observatorului cultural, din 19 octombrie 2017, articolul Feliciei Waldman, „Despre Genocidul armean la București“, este împodobit cu o fotografie în care Bedros ne privește direct în față, de deasupra unei mese pline de volume. Erau cărți despre Genocidul armean, din biblioteca lui, aduse să asigure fundalul unei conferințe recente despre masacrele comise de autoritățile turce între anii 1915-1917. Organizatorii nu le aveau și multe nu se găsesc nici în bibliotecile publice. Bedros venise cu ele din călătoriile sale, de-a lungul anilor, material menit să introducă în dezbaterea publică românească tema genocidului împotriva armenilor. Este vorba despre un „genocid exemplar“, în opinia unor specialiști, căruia i-au căzut victimă circa 1,5 milioane de copii, bătrîni, femei și bărbați de origine armeană, locuitori ai Anatoliei. Trauma colectivă avea să urmărească copilăria, tinerețea și perioada adultă ale lui Bedros Horasangian, el însuși armean, cum o arată de la distanță numele.
În anul 1994 a publicat Enciclopedia armenilor, dar Bedros va descoji, în anii următori, fructul etnic pentru a se dedica memorării nucleului ei tragic într-o societate – a noastră – în care, înainte de 1989, subiectul fusese complet prohibit, iar după Revoluție absentase din indiferență. A scris el însuși sistematic despre genocid, i-a înghiontit pe alții să scrie, a inițiat întîlniri, traduceri, a editat numere speciale – unul, în Observator cultural (nr. 769, 22 aprilie 2015), la „centenarul uciderii a două treimi din totalul de circa două milioane de armeni trăitori în Turcia“.
L-am invitat, acum circa doi ani, să le vorbească studenților de la SNSPA despre responsabilitățile față de Genocidul armean, în primul rînd, referitor la politica negaționistă a Turciei, fără a uita conivențele vinovate măcar prin tăcere. Tinerii prezenți au fost seduși de conținutul prezentării, de referințele lui enciclopedice, de tururile lingvistice, dar și – se putea altfel? – de exprimarea inimitabilă cu care el, grav și totodată mucalit, sentențios și ironic, laconic în idei, dar flamboaiant în lexic, și-a ținut ascultătorii fixați pe scaun două ore. Atunci, urmărindu-l și gîndind la toate experiențele anterioare, mi s-a părut că văd mai bine esența personalității lui Bedros: un om al scrisului și în aceeași măsură al oralității debordante; al iubirii de literatură, dar una subalternă înțelegerii condiției umane.
Poate că unii îl critică pe Bedros Horasangian pentru ostilitatea lui față de corectitudinea politică. Cît l-am înțeles, antipatia lui nu se îndreaptă împotriva motivațiilor și sensurilor originare ale acestei ideologii. Ci exprimă indignarea față de ipocrizia, față de oportunismul celor care dau sentințe în numele unor valori pe care nu le urmează și pe care nici nu le înțeleg. Lui Bedros Horasangian i se pare firesc să clamezi valori doar atunci cînd le-ai integrat în propria viață.