Leda, o profesoară universitară de 48 de ani, mamă a două fete, divorțată. O banală vacanță la mare, de una singură, un spațiu și un timp dedicate lenevelii și studiului. Fiicele sînt mari, au plecat deja de ani buni să trăiască în Canada, alături de tatăl lor, iar Ferrante introduce prima fisură, primul ghem de tensiune cînd își face protagonista să afirme că mutarea fiicelor a însemnat pentru ea o eliberare, o reașezare în propria ființă. O spune apăsat, dur, fără menajamente. Și astfel se deschide tema preferată a autoarei: feminitatea nevoită (tradiție, cutume, patriarhalitate) să se conformeze așteptărilor, amînarea individuației din cauza maternității (cel puțin în cazul celei de-a doua fete, o spune naratoarea, nu a fost vorba decît despre o planificare). Subtema, de regăsit în tetralogia napoletană: spulberarea minuțioasă, implacabilă a mitului Mamei angelice, a ființei cotropite de o dragoste devastatoare și neîntreruptă pentru ființele care-i sînt carne din carne și sînge din sînge. Leda e, după toate convențiile comune, o ființă crudă, o anti-eroină, incorectă politic, incorectă uman: își lovește copiii, e brutală adeseori, își părăsește familia timp de trei ani (fără a încerca să-i revadă) pentru a-și dezvolta cariera academică și pentru a epuiza o intensă (dar nedetaliată aici) poveste de dragoste cu un profesor mai vîrstnic, e plină de judecăți (nu pre-) la adresa celorlalți. E, într-un singur cuvînt, umană.
Firul narativ se împletește aici în jurul unei cvasiobsesii a naratoarei pentru o tînără mamă pe care o întîlnește, alături de fiica ei, pe plajă, o ființă inadaptată grupului în mijlocul căruia evoluează, format din femei și bărbați gălăgioși, posibil violenți și probabil (aici textul rămîne la nivelul aluziilor) în legătură cu camorra.
Așa cum avea s-o arate în tetralogia napoletană, Ferrante știe să creeze tensiune din nimic, să acumuleze un ghem conflictual care poate respira adeseori prin false minisupape și a cărui explozie finală lasă în urmă un teritoriu pustiit, propice unui nou început. În Fiica ascunsă, naratoarea e izbită, în drumul ei dinspre plajă, ce trece printr-o pădurice de pini, de un con, despre care nu știe dacă a căzut dintr‑un copac sau a fost aruncat de unul dintre adolescenții din grupul Ninei. Este tipic prozei lui Ferrante ca un eveniment exterior să vină și să submineze fie afirmațiile, fie gîndurile personajului aflat sub microscop. În cazul de față, Leda pare a-și fi găsit atît un spațiu interior, cît și o viață care să-i permită în fine dacă nu dezvoltarea, cel puțin „navigarea“ pe pilot automat. Însă tot ceea ce se întîmplă în minivacanța ei de vară, propriile ei acțiuni vin să pună sub tensiune această liniște aparentă: gesturile pe care Ferrante, la fel de înșelător, le numește „lipsite de sens“ vin să redea sens unei amorțeli pe care eroina romanului o confundase cu viața.
Care e însă acel gest „lipsit de sens“: Leda fură păpușa fetiței acelei tinere care o fascina, poate pentru a găsi o cale de a se apropia de ele, poate pentru a o folosi ca pe o mașină a timpului, o madlenă (miniromanul Elenei Ferrante a plin de simboluri, devenind spre final un real covor plin de desene). Păpușa, cea care declanșa și aventura memoriei din tetralogie, este aici o Absență: ea ar putea fi simbolul maternității, dar nu e altceva decît învelișul ce adăpostește (la propriu și la figurat) un vierme putrezit ce-și trimite la suprafață lichidele negre.
Absențele sînt foarte importante în cartea asta: absența fiicelor reale, absența unei reale satisfacții în singurătate (pe care o mimează, însă disperarea cu care o urmărește pe Nina dezvăluie adevărata ei suferință), absența
sexului (care face parte din amintire, e ceva marginal, dar pare a fi totuși dorit, undeva, în subtext), absența comunicării reale (e nevoie fie de băutură, fie de un cadru fericit pentru ca Leda să înceapă a vorbi, iar cînd o face, brodează, minte), absența unui loc în lume. Pare că în lumea acestui roman „fericirea“ e destinată vulgului, celor mulți și proști, care simt nevoia unei coeziuni de grup, care contaminează lumea cu zgomotul și prezența lor inevitabilă.
Ca și una dintre protagonistele tetralogiei, Leda este o femeie care s-a ridicat deasupra condiției, care a reușit să fugă din cartierul copilăriei, de mama, bunica și lungul șir de strămoașe care par a dori tot timpul s-o tragă cu ghearele înapoi. De altfel, alunecarea mamei dinspre persona mic-burgheză înspre reala sa ființă, de femeie a cartierului, în clipele de supărare, revine obsesiv în carte. Tot așa cum Nina, fata delicată, mamă aproape fără voie, soție supusă de camorrist, amantă înfrigurată, devine tot ceea ce pare a urî mai mult în clipa în care descoperă păpușa în casa Ledei. Și, tot ca în tetralogie, aici alunecarea are loc mai întîi prin intermediul limbajului (se glisează înspre dialect), apoi prin cel al violenței fizice: în timpul climaxului, Nina izbucnește în înjurături, se dezlănțuie dialectal, apoi înfige acul broșei în șoldul mamei de-o vacanță, a mamei fantasmatice.
Leda e un om prins într-un spațiu liminal. Dezvoltarea ei umană a fost întreruptă de dubla experiență a maternității, pentru a nu fi reluată apoi decît superficial. Oricît și-ar fi cultivat independența, ea a fost tot timpul umbrită de existența unei iubiri reale, sfîșietoare, problematice, pentru cele două fete. Pentru că, dacă ceva precum căsnicia poate fi întrerupt, anulat, șters, obnubilat, maternitatea nu-ți oferă aceste „șanse“, tot așa cum pîntecul din plastic al păpușii furate nu mai poate fi curățat după ce a adăpostit viermele negru.
Fiica ascunsă conține in nuce toate temele și motivele exploatate și dezvoltate în tetralogia napoletană, o concentrare de simboluri și o răceală de baionetă care fac din cartea Elenei Ferrante o experiență frisonantă, de multe ori neplăcută fizic. Pentru că, în final, ceea ce intenționează autoarea aici este să problematizeze Răul, relația pe care o avem necontenit cu el, negocierea asta pe care o numim viață.
La fel ca în cazul tetralogiei, trebuie să spun că traducerea Ceraselei Barbone reușește aici ceea ce numai traducerile bune pot face: se ascunde perfect în spatele stilului autoarei.