Editura Tracus Arte ne oferă (în 2017) reeditarea celor trei volume de poezie (Te voi iubi pîn’ la sfîrşitul patului, Balada lui Daniel Bănulescu şi Daniel al rugăciunii) care l-au impus pe Daniel Bănulescu ca pe unul din liderii de necontestat ai grupului 90.
Constituită din spaţii carcerale concentrice, lumea poetizărilor din Balada lui Daniel Bănulescu (asupra căreia mă voi opri deocamdată) este oraşul apocaliptic, aflat sub puterea spiritului malefic ce domneşte peste un univers care ia aspectul junglei groteşti sau al muzeului zoologic, populat de prezenţe teriomorfe, situate la jumătatea drumului dintre umanitate si animalitate: „Pe pervazul oaselor mele stă inima mea/ Gata să supravegheze cum ne îmbărbătăm împreună,/ Cum ne furişăm şi ţîşnim împreună la vînătoare/ Printre triburile tuciurii depunătoare şi clocitoare de ouă/ Cu dinţii stricaţi şi cu lăncii uşoare de bambus/ Răsfirate prin văile afluenţilor Pieţii Matache Măcelaru// […] Printre triburile selecte ale băutorilor de poşircă/ Ale căror valuri de sticle de rom şi vodcă bat ritmic în fazele Grădinii Cişmigiu/ Printre băştinaşii din Popa Tatu cu căpăţîni de elefant piei de şarpe rădăcini de arbori/ Şi trompe ce nu izbutesc să trosnească decît vertebrele celor ce se apropie la mai puţin de doi paşi“ (Maternitatea Giuleşti). Expresie a unei corporalităţi superlative, guvernat de forţe gravitaţionale exacerbate pînă la paroxistic, acest spaţiu e teatrul alchimiei malefice ce converteşte subtilul în grosier, spiritul în cea mai abjectă visceralitate. Iar proiectul evaziunii dintr-o asemenea lume apocaliptică se desfăşoară el însuşi dupa reţeta parodiei sinistre, care transformă ascensiunea într-o pantomimă grotescă, avînd ca punct terminus paradisul derizoriu al „munţilor de pilaf“: „De la etajul întîi al blocului în care mă rog/ Rugăciunea mea iese pe fereastră/ Taie ancora cu care blocul meu era legat de pămînt/ Şi blocul începe să se înalţe în văzduh urmat de sufletul meu/ […] Penetrînd mai departe/ Printre ostroavele drept-credincioşilor/ Printre munţii de pilaf ai celor blînzi şi dezgustaţi de pilaf/ Printre inimile fierbinţi ale covoraşelor de şters pe picioare/ Printre care vieţuiesc cu care mă învelesc si de sub care cînt“ (Prolog).
Revendicîndu-se de la modelul nihilocentric, caracteristic pentru orizonturile apocalipticului, viziunile poetului înfăţişează spectacolul disoluţiei universale, lucrarea energiilor decreative ale thanatosului. Thanatocentrice şi thanatofile, aceste viziuni sînt guvernate de schema degradării şi uzurpării „centrului“, devenit focarul din care emană puterile colcăitoare ale demoniacului: „Pe strada mea locuieşte moartea/ Dînd cu piciorul tuturor celor ce locuiesc pe strada mea/ În patul meu locuieşte moartea/ În şosetele mele se bălăceşte moartea/ Din iarba sexului iubitei mele moartea sare ca un roi de lăcuste// Dacă deschid gura pe buzele mele iese moartea/ Dar dacă n-o deschid/ Moartea continuă să alerge înăuntrul meu/ Ca pe un zid al morţii/ Moartea îmi şopteşte cuvintele/ Şi tot moartea îmi prescrie marile ei tratamente de sănătate/ De moarte mi-e frică şi iarăşi către moarte zilnic alerg/ Cu şliţul desfăcut de aţîţători colţişori de cucoană/ Şi dansînd“ (Prolog). Unul dintre principalele efecte ale thanatizării realului îl constituie disiparea sinelui, devenit un simplu colaj de date clinice, ca în Spitalul „Emilia Irza“, Policlinica 10, Dispensarul de cartier sau, dimpotrivă, scufundarea în anonimat, absorbţia într-un eu colectiv care poartă toate stigmatele trivialităţii gregare: „Grădiniţa e luminoasă. Aici toată lumea seamănă cu toată lumea/ Sub fiecare măsuţă încap cam acelaşi număr de picioruşe/ Cîte poate mişca şi un miriapod. Sub căldura becurilor aprinse de 100 de waţi/ Fiecare protejat al Grădiniţei plezneşte – asemenea ouălor de broască ţestoasă la soare – /Şi dintr-însul iese o fetiţă sau un băieţel“ (Grădiniţa de copii din apropierea bulevardului Dinicu Golescu). Aceeaşi segmentare şi mozaicare caracterizează şi portretele feminine, care se prezintă ca nişte colaje eterogene compuse din piese anatomice care dobîndesc o existenţă autarhică, sugerînd amestecul de regnuri, pulsiunile unei substanţe vitale ce proliferează anarhic: „Trec zilele fără tine ca un şir de băşini trase de elefanţi/ Treptat cerurile se despică şi crapă/ Din fiecare picură cîte un pîntec de şarpe dar vremea e hîdă/ Petrecerea este hîdă/ Tipa cu care te înlocuiesc pare hîdă iar către dimineaţă e hîdă iară// Şi nu mă pot opri să gîndesc despre tine/ Că odată – analizată din spate –/ Bucuria mea de viaţă avea fundul tău// Frumuseţea ta ţine între buze capul morţii/ Dar îl ţine strîns la nimeni nu vrea să-l lase/ Fesele tale aduc pînă aproape de mine această atmosferă deşertică/ Ce m-ar face profet/ Îţi voi prooroci ce o să ţi se întîmple în viitoarele zece minute în următoarele zile de joi/ În cel mai fierbinte punct al tău/ Apoi vei uita tot“ (Naveta din Gara de Nord).
Reductibile la arhetipul „feminităţii malefice“ de felul vrăjitoarei evocate în Foişorul de Foc, în La vrăjitoare, aceste proiecţii sînt, în fond, configurări antropomorfe ale thanatosului sau imagini degradate ale maternităţii cosmice, care nu mai posedă capacitatea de a vivifica o substanţă biologică atinsă de colaps: „Aveam o sorelă aveam o amică/ O tipă ce dorea a-şi începe Campania de Miracole şi Vindecări/ Între urşii împăiaţi viermii striviţi de şerpii păstraţi în formol/ De la muzeul Antipa“ (Muzeul Antipa). Erosul „negru“ pe care îl celebrează poemele lui Daniel Bănulescu va fi, în felul acesta, rezultatul „pulsiunii de moarte“, patos al autonimicirii, aşa încît ritualul erotic se metamorfozează într-o înhumare burlescă, devine ceremonia dezarticulării unui trup divin, festin canibalic, sparagmos: „Lîngă ea lepădam şi eu o parte din pielea de porc şi mă furişam în tricoul de tigru/ O remorcam pînă pe arcurile unui soi de tăpşan o podideam făceam din ea o simplă operaţie aritmetică/ O împărţeam de mai multe ori/ pînă cînd numele ei devenea o sfîntă mînie/ Pînă cînd din trupul ei rămînea un singur pantof/ De melancolia ei spînzurau doar două bretele/o nouă postură de meditaţie o zvîrcolire de pijamale o călărire în zori“ (Liceul Dimitrie Cantemir).
Amestec de reziduuri mitologice şi de imaginar apocaliptic, viziunea thanatocentrică îşi găseşte aici formula cea mai adecvată într-o desfăşurare de Iliadă care pendulează între burlesc şi sinistru, unde hipertrofierea insignifiantului şi a derizoriului generează efecte halucinante de ironie. Mergînd astfel, ca şi Ioan Es. Pop, în direcţia eposului parodic, Daniel Bănulescu se deosebeşte de colegul său de promoţie prin absenţa „eroicului“, printr-un cinism afişat cu ostentaţie, dar mai ales prin gustul pentru farsa enormă, născută din neputinţa de a percepe altfel decît într-o deconcertantă cheie parodică mişcarea eului spre zone mai înalte de spiritualitate.