Așa cum rămîne ea definitiv scrisă, Istoria critică a românilor mărturisește despre multiplele pasiuni și aspirații ale unui autor inteligent, intuitiv și bine pregătit, avînd însă și gustul teatralității, al dramatizării scrisului său. Scrisul istoric abundă în lovituri de teatru care nu aparțin materialului faptic evocat, ci punerii lui în pagină. Din acest punct de vedere, Hasdeu realizează în istoriografia română ceea ce marii autori de romane în foileton izbutiseră să facă în Franța generației dinainte. Dumas-tatăl, Eugène Sue și Ponson du Terail par la tot pasul cei care inspiră zigzagurile iuți printre probleme labirintice, documente și etimologii, cei care dau gustul căderilor de apă de la mare înălțime ale studiilor lui Hasdeu ori obscuritatea hăurilor întunecate în care, fără teamă și fără prea mult sprijin, autorul se avîntă. Cazul este cu adevărat unic în istoriografia noastră și putea atrage atenția istoricilor istoriografiei aparținînd stirpei celor care prețuiesc la fel de mult acuratețea informației și eleganța demonstrațiilor științifice, ca și maniera punerii în pagină ori stilul energetic, însuflețitor. Nu este obligatoriu ca toți criticii producției istoriografice să socotească stimabile și demne de admirație asemenea performanțe. Destui le vor asocia senzaționalismului, tehnicilor manipulative menite să mențină trează atenția cititorului, să îl determine să continue, socotindu-le astfel asociabile mai ales marketingului comunicațional și mai puțin performanței artistice și profesionale a unui bun istoric. Procedînd astfel, strîmbînd din nas, acești receptori specializați greșesc, fără îndoială, căci principala calitate a unei scrieri istorice rămîne capacitatea ei de a stîrni și întreține interesul pentru materia expusă. Dar, cum există mai mult decît o singură cale recomandabilă pentru realizarea acestui deziderat subînțeles al oricărei cărți, și opinia respectivă se cuvine respectată.
Oricum, din punctul de vedere al punerii în pagină, cel mai cuminte construit din Istoria critică a românilor rămîne studiul I, cel despre „Întinderea teritorială“. Aici, preocuparea autorului este de a delimita cît mai clar hotarele Țării Românești la începuturile existenței acestui stat medieval, în secolul al XIV-lea. La răsărit întinsă pînă la Marea Neagră, după o cronologie în cuprinsul căreia îi pot fi surprinse atît fluxul, cît și refluxul, noua alcătuire îngloba și Făgărașul, și ducatul Amlașului, crede Hasdeu. După discutarea posesiunilor dinastiei muntene în Banat, vine rîndul Dobrogei, Vidinului și Hațegului să îi rețină atenția. În fine, pe urma clarificărilor dinainte, studiul se încheie cu conturarea unei hărți a Statului așa cum i se prezintă el autorului, pe baza documentației cunoscute la nivelul anilor 1872 – 1875, pentru secolul al XIV-lea.
Aparent, materia explorată este tot ce poate fi mai predestinat unei tratări metodice, calme, din aproape în aproape, pas cu pas, solicitînd nimic altceva decît un excurs de natură descriptivă. Dar Hasdeu este primul, în istoriografia română modernă, care încearcă o astfel de reconstituire. Drept urmare, lucrurile iau o altă întorsătură, pentru că, între planurile de sinteză ale ambițiosului istoric și realitatea precarității informațiilor din circuitul științific al epocii, se cască un gol. Hasdeu nu se poate bizui nici pe un șir coerent de explorări punctuale care să se fi făcut înaintea sa în privința subiectului – anume reconstituirea hotarelor Țării Românești în secolul al XIV-lea –, nici pe editarea masivă și sistematică a documentelor existente în arhive specializate sau în fonduri particulare. Lui nu îi rămîne, în aceste condiții, decît să își caute singur informația și să o expună astfel încît lacunele documentare să nu fie stridente, ba chiar să nu poată fi sesizate. Trișerie științifică? Au fost unii care au socotit-o astfel. De fapt, mai curînd eroism savant și talent de arhitect textual, ca istoric și scriitor.
Procedurii îi corespunde o frazare alertă și tensionată, energică, cu treceri bruște și spectaculare, de la un paragraf la altul, într-un dialog permanent cu izvoarele. Iar autoritățile invocate sînt mereu scrutate atent, aduse prin magia interpretării înspre propriul interes istoric, somate să spună cît de mult este posibil pentru contextul în care se apelează la ele.
Iată o frază tipică pentru acest mod de a înțelege relatarea istorică. În ea Hasdeu aglutinează trei trimiteri diferite la diverși timpi istorici. „Sub Petru-Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, o vedem din nou [pe cetatea Chilia – n.m.] în posesiunea moldovenilor, cari o cedează pe un moment Ungariei, de unde însă ea se întoarce la munteni sub faimosul Țepeș, fiul lui Vlad Dracul“ (Istoria critică a românilor, București, Editura Teora, 1999, p. 76). Ce spune autorul aici este că, în secolul al XV-lea, în trei momente diferite, cetatea Chilia și-a schimbat stăpînul de mai multe ori, trecînd de la moldoveni la unguri și de la aceștia revenind la munteni în circumstanțe istorice precise și atestate documentar. Urmărind unde duce nota de subsol lămuritoare asupra izvoarelor folosite, se constată că Hasdeu trimite la primul paragraf al aceluiași studiu, unde, în nota cu nr. 15, citează un fragment textual în greacă. Din el rezultă, în conformitate cu traducerea latină, că „Celium urbem Bladi [est]“, Chilia aparținîndu‑i, adică, lui Vlad Țepeș, care domnea în Țara Românească între 1456 și 1462 (Ibidem, p. 107, n. 15). Faptul că Hasdeu se referă în nota lui doar la temeiul pe baza căruia atribuia, în al treilea moment – cel muntenesc –, Chilia lui Țepeș arată că, în legătură cu celelalte două afirmații istorice conținute de frază, nu existau dubii sau că cel puțin Hasdeu socotea că în punctele respective reproducea o informație curentă în circuitul istoriografic romînesc. Destinul spectacular al Chiliei în veacul al XV‑lea, cu schimbările sale alerte de stăpîn, ca urmare a frămîntărilor politico-militare de la gurile Dunării, dinaintea afirmării dominației otomane necontestate, nu îi reținea însă atenția decît într-un paragraf dedicat discutării hotarului oriental al Țării Românești (Ibidem, „Epoca scăderii hotarului oriental al Munteniei“, pp. 75‑77). Întreaga chestiune a frontierei răsăritene a Statului îi ocupa, astfel, mai puțin de două pagini, într-o concentrare remarcabilă obținută ca urmare a precarei descifrări de pînă atunci a problemei discutate pentru intervalul istoric respectiv și a manierei sintetice, plastice și nervoase în care își concepea textul.
Dacă fraza de mai sus este demnă de atenție prin densitatea mare a informației și caracterul ei evocator în privința duratei istorice, ea nu ilustrează și cele mai frecvente și mai caracteristice propoziții ale studiului. Într-adevăr, cînd vine vorba despre acestea, Hasdeu pare deplin instalat în propoziția simplă, succintă, pe înțeles, elementară chiar. Cu aceasta el atinge ținta minimizării absolute a opacității stilistice, imprimînd, totodată, un ritm potrivit galopului în racursiu pe care a ales să îl execute, retoric și stilistic vorbind. Iată două asemenea propoziții de pe aceeași pagină: „Vlad Dracul o ia înapoi [= Chilia]“. „Cu trei ani urmă armele moldovene sînt mai norocoase“ (Ibidem, p. 76). Și iată o înlănțuire de asemenea construcții de o plastică simplitate chemate să imprime nerv cărții înseși: „Căderea Chiliei sub dominațiunea lui Ștefan cel Mare trase după sine supunerea întregei regiuni limitrofe pe ambele maluri ale Prutului.// De aici înainte gurele Dunării încetează pentru totdauna a mai fi ale Țării Românești.// De la moldoveni ele trec la turci, de la turci la tătari, de la tătari la muscali“ (Ibidem). Liniile sînt subțiri, dar ferme, imaginea ia naștere din traseele economice pe care le efectuează penița pe hîrtie. În trei propoziții, Hasdeu a obținut imaginea istorică limpede a schimbărilor de stăpînire asupra zonei Chiliei începînd cu ultima parte a secolului al XV-lea și pînă în vremea cînd scria.
Aici, desigur, nu mai este vorba despre lipsa detaliilor istorice. Ceea ce istoricul afirmă este adevărat și verificabil, așa încît rămîne de constatat că alegrețea narațiunii este rezultatul dorinței de a acredita grabnic și succint, dar cu fermitate, apăsat, o situație istorică reală, în autenticitatea căreia autorul crede și pe care o dorește crezută și de cititor. Stilul expeditiv, iute, execuția fermă, dar fină sînt „ghiara leului“, urma textuală a condeiului unui savant de autoritate și de mare talent.