Un nou proiect editorial Keyserling

Primele două volume sînt: Cartea Originii și Viaţă Intimă

  • Recomandă articolul

Vizitatorii Tîrgului de Carte Gaudeamus care se deschide săptămîna aceasta la Romexpo sînt aşteptaţi la standul Editurii Sens, recent înfiinţată la Arad, a cărei ofertă editorială include primele două volume, Cartea Originii şi Viaţa Intimă, ale unui proiect de Opere Complete ale lui Hermann Keyserling (1880-1946), cunoscutul filozof, călător şi fondator al Școlii de Înţelepciune de la Darmstadt.

Ideea acestui proiect este cea a ordinii cronologice inverse şi a unei eşalonări în două serii, conţinînd, seria întîi – editarea sau reeditarea scrierilor considerate de Keyserling însuşi cele mai importante publicaţii ale sale, iar cea de a doua – restul lucrărilor lui, de la Memorii pînă la scrierile de tinereţe Nemurire şi Prolegomene la Filozofia Naturii.

În cele ce urmează, dăm cîteva extrase semnificative din capitolele „Indiferenţă şi Iubire“ şi „Scindarea sufletului“ ale ultimei sinteze filosofice a maestrului de la Darmstadt, apărută postum în 1947 şi rămasă complet necunoscută cititorilor din România.

Indiferență și iubire

Faptul că în Paradis leul şi mielul moţăiau paşnic unul lîngă celălalt poate fi interpretat şi în sensul că îşi erau unul altuia perfect indiferenţi. Oricum va fi fost însă pe atunci, cert este că o foarte mare parte din pacea existentă pe Pămînt şi din ceea ce naivii iau drept armonie a Naturii, se bazează pe indiferenţă ca expresie a neinteresării şi deci a neobservării. Sînt rare cazurile cînd un animal acordă atenţie unui lucru care nici nu-l atrage, nici nu-l face să presimtă vreun pericol; nici măcar sexul opus nu este observat în afara perioadelor de reproducere. În lumea lor, părinţii şi copiii se înstrăinează de îndată ce nu mai au nevoie unii de alţii. Invers, există cele mai fantastice simbioze ale unor creaturi complet străine una de alta, atunci cînd nevoile lor se completează între ele; pe toate treptele existenței, coeziunile odată existente între diverse ființe şi elemente realmente raportate una la alta pot apare ca definind nişte integralități la fel de indisolubile, ca şi în cazul miliardelor de celule colaborînd între ele, din care e alcătuit corpul omenesc. În realitate, cele mai multe coeziuni sunt cu mult mai strînse şi mai intime, asemănătoare cu cea a unui atom sau a unui sistem solar. Decisiv la toate aceste ansambluri coerente care pot fi trecute în revistă este însă faptul că sunt închise şi exclusive. Aceasta este atît de adevărat, încît reprezentarea lui Leibniz a unei Monade lipsite de ferestre poate fi aplicată mult mai bine pentru definirea unor ansambluri inferioare, organice şi anorganice, decît pentru cea a omului dispunînd de Spirit, a cărui deschidere față de Univers este proporțională cu spiritualitatea sa.

Simțul unicităţii poate apărea doar acolo unde Spiritul este factorul determinant, sau cel puţin unul din factorii determinanţi, acolo unde sentimentul valorii, simțul dreptăţii şi dorinţa de a ajuta devin preponderente faţă de atracţia sau respingerea naturală. Caracteristic este faptul că trezirea conştiinţei Eului duce pentru început la o distrugere a armoniei Ordinii emoționale şi la o întoarcere spre indiferenţa primordială a Naturii. Cu cît un om devine mai conştinent de Eul său autonom, cu atît acest Eu se constituie mai mult drept centru al fiinţei sale, cu atît mai rece şi mai rău devine omul la început, căci în calitate de Eu autonom el iese în afara Ordinii emoţionale care îl umanizase. Se pierde orice raportare la cei din jur, egoismul pur capătă acum mînă liberă, prin aceasta dispare şi sensul moral. Considerînd acum pe acelaşi plan procesul devenirii Eului dintr-un alt unghi de vedere, descoperim că prin naştere şi prima devenire a Eului, omul nu devine mai deschis față de Univers şi mai vast, ci mai îngust şi mai izolat. Concentrîndu-se pe exclusivismul său, el nu acționează nici măcar acolo în sensul marelui Tot, pe cînd Natura indiferentă o face în mod de la sine înțeles. El devine literalmente o Monadă fără ferestre.

În capitolul „Tristețea Creaturii“ din Meditații Sud-Americane am descris pe larg procesul acestei îngustări şi calea inversării sale. Pentru scopurile acestui capitol şi ale acestei cărți e deajuns un scurt rezumat al rezultatelor lui. Spiritul substanțial abia născut în sînul Naturii se lasă prins la început în capcana Eului său drept centru al structurii ganice cu aspirațiile ei oarbe. Prin aceasta, în loc de a fi poarta prin care Spiritul face irupție în Natură, aşa cum îi este menirea, Eul devine o temniță a Spiritului, şi anume una atît de solid zidită, încît pentru cei mai mulți evadarea este exclusă. Aceasta e cu atît mai adevărat, cu cît gîndirea joacă un rol mai mare. Plecînd de la gîndire, este complet imposibil să ieşi în afara sferei Eului. Orice construcție a gîndirii are Eul drept premisă şi se raportează în ultimă instanță la acesta; de gîndit, nu poate gîndi fiecare decît pentru sine. Plecînd de la gîndire nu există decît pe de o parte Cunoaşterea, pe de alta obiectul acesteia; din cercul astfel descris nu ne poate scoate niciun proces intelectual posibil. Toate frumoasele sisteme care vor să depăşească individul şi să fie atotcuprinzătoare, împreună cu toate formele generale de viață provenite din ele, există în realitate plecînd de la Eu; ele țin de universul obiectelor. Obiectele sunt însă percepute totdeauna drept lucruri, lucrurile ca atare sunt moarte, şi de aceea nu-i de mirare că pentru omul preponderent gînditor nimic nu e mai natural decît să disprețuiască viața de dragul lucrurilor. Singura Religie adevărată, singura Biserică aducătoare de Mîntuire, Adevărul ştiințific recunoscut, Rațiunea de Stat, utilitatea economică, dacă nu chiar contabilitatea perfectă, sunt mai căutate decît adevăratul bine sau rău al sufletului. Descoperim astfel un nou aspect al obiectivității: acolo unde un om nu poate gîndi decît obiectiv, asta nu dovedeşte nicio poziționare suprapersonală, ci egocentrism, întemnițare în organul particular reprezentat de Eu, iar prin asta izolare de tot ceea ce există în rest. Lucrurile stau efectiv astfel: dezvoltarea superioară a Eului, potențial ‒ premisă a ascensiunii spirituale, a introdus şi introduce pentru majoritatea oamenilor o coborîre în materie. De aceea toți fondatorii de religii din toate vremurile au susținut că Eul trebuie depăşit şi chiar ucis, pentru ca evoluția superioară în plan spiritual-sufletesc să poată începe.

Este indubitabil că pentru om nu există nimic mai real decît glasul venit din adîncul propriei ființe, oricît s-ar sili el să-l acopere cu formațiuni psihice avînd o altă origine. Prin Iubire, aşa cum orice om spiritualizat înţelege acest cuvînt, în viaţa Naturii se încorporează un element care nu exista la origine în ea. Exact aşa este resimţită aprinderea adevăratei iubiri de către oricine este iluminat de ea. Această aprindere modifică întregul orizont spiritual-sufletesc. Valorile morale devin predominante faţă de faptele naturale. Binele înseamnă mai mult decît utilul, a da este mai important decît a lua, sacrificiul de sine devine o fericire. Omul nu se mai simte izolat, ci unit cu tot ceea ce există; nu însă în sensul ataşării naturale, ci în cel al responsabilităţii voluntar asumate, al dorinţei de a face bine şi de a dărui. Se trezeşte fantezia inimii, şi prin ea capacitatea de a simpatiza cu cei care nu ne privesc în mod direct. Iubirea aproapelui se transformă în iubirea celui depărtat şi chiar în iubirea duşmanului. Prin aceasta pătrund însă în suflet şi alte forţe ale Spiritului pur, care devin determinante acolo. Ceea ce fusese orb înainte devine văzător, ceea ce fusese întunecat devine luminos şi transparent, ceea ce fusese disparat ajunge legat laolaltă. Acea „înţelegere în sine“, care creează ecuaţia dintre indivizii raportaţi emoţional unul la celălalt, se transformă în înţelegerea unicităţii şi a valorii acesteia. De aici proverbul după care înţelegi numai ceea ce iubeşti: dacă iubirea naturală îi face pe oameni să fie orbi, cea spirituală îi face intuitivi. Datorită Irupției Spiritului, coeziunea primordială a lumii se transformă acum în ceva calitativ diferit ‒ care este tocmai acea ierarhizare orientată spre Spirit pe care majoritatea sistemelor au înțeles-o în mod eronat ca preexistentă şi aflată la baza Naturii. În acest punct devine, aş zice, complet clar de ce religiozitatea ca re-ligio, ca retro-raport cu originea spirituală ultimă, nu se manifestă mai întîi printr-o raportare rațională, ci prin una emoțională. Simțul conexiunii de natură spirituală apare prefigurat în universul sentimentelor, nu în cel al gîndirii sau al acțiunii. Devine totodată clar că, întrucît universul sentimentelor este unul al ambivalenței, prima expresie a unui raport emoțional poate fi, judecată din exterior, una implicînd o calificare negativă. Să ne gîndim la acel tremendum drept corelat al lui numinosum şi fascinosum la Rudolf Otto. Frica poate fi, la fel de bine ca şi Iubirea, expresia originară a unui raport religios. Pe Creator nu e cîtuşi de puțin necesar să ni-l reprezentăm drept bun; cei mai mulți dintre zeii primitivi erau, dimpotrivă, înspăimîntători. Dar din frică (Furcht) s-a născut teama respectuoasă (Ehrfurcht), iar din aceasta Iubirea. O asemenea trecere spre polul opus, o asemenea evoluție contrapunctică ține de norma Ordinii emoționale. Ura se poate converti în iubire, şi invers, nu însă în indiferență.

Sentimentul datoriei nu e niciodată instanța ultimă, căci datoriile sînt preluate exterior şi pot fi denunțate acolo unde nu intervine forța şi teama de ea. Aici avem de-a face cu adevăratul chit al oricărei comunități umane; principalul motiv pentru care Constantin cel Mare a zidit Biserica la baza Imperiului a fost că ea era la momentul acela singura comunitate sigură de iubire, străbătînd întregul edificiu al acestuia în mijlocul unor conflicte de interese. Nu e mai puțin adevărat că cea mai mare parte, dacă nu întreaga autoritate de pe această lume a fost cîndva întemeiată prin violență şi constrîngere, iar pentru a dura, chiar şi cea mai spiritualizată dintre ele presupune existența pe mai departe a disponibilităților care reglementează aşa-numitele raporturi dintre animale.

Plecînd de la Natură, nu ajungem niciodată dincolo de constatarea unor considerente de finalitate, de utilitate sau de vreun alt tip de raționalitate, a căror îndreptățire nu are nicio legătură cu Iubirea. Iubirea îşi rîde de orice considerente raționale. Întreaga ei frumusețe şi sublimitate constă în faptul că ea este complet irațională. Ea vrea să-l salveze tocmai pe cel ce dă greş, să-l mîngîie pe cel descurajat, să-l mîntuie pe cel deznădăjduit. Pe cel căruia i se dăruieşte, ea vrea să-l ajute să se ridice deasupra stării sale prezente şi să-i potențeze evoluția spre idealul pe care-l poartă-n minte. Ea este opusul interesului, care, în calitate de inter-esse, adică a fi situat „între“, contrazice caracterul de identificare al Iubirii mai mult decît Ura. În ciuda oricăror dorințe personale, ei i se aplică pretutindeni în mod principial fraza lui Goethe „Iar dacă mi-eşti drag, ție de ce să-ți pese?“

Dintre toate forţele psihice înglobate în mod normal în procesele terestre, Iubirea este singura care izvorăşte direct din Origine. Este profund simbolic faptul că cel care iubeşte şi este iubit lasă să-i cadă toate vălurile, atît materiale cît şi sufleteşti şi spirituale, că în raport cu partenerul său, el trăieşte dincolo de Domeniul intermediar şi de orice artificialitate, recunoscînd cu uşurinţă la celălalt şi lăsînd de bună voie să i se recunoască lui însuşi tot ceea ce ţine de aceste domenii. Atunci cînd iubeşte fizic, orice om trăieşte pornind de la originea terestră a vieţii şi continuă miracolul Creaţiunii. Iubirea spirituală izvorăşte nemijlocit din Originea spirituală şi face miracole cu ajutorul ei; ea iluminează, înalţă, sanctifică, transfigurează, creează legături spiritual-sufleteşti acolo unde ele nu existau de la Natură. Şi orice om poate participa într-o măsură cît de mică la acest miracol; de aceea drumul cel mai scurt şi mai vizibil al omului spre Originea sa trece prin Iubire.

Scindarea sufletului

Pe baza celor expuse anterior, apare clar că, în cazul cel mai favorabil, universurile contemplării interioare şi cel al deciziei dirijate spre exterior trebuie să fie astfel raportate unul la altul încît fiecare nouă decizie să creeze un nivel general mai înalt şi, prin aceasta, un punct de plecare superior pentru devenirea izvorîtă din indiferenţa creatoare. Tocmai în aceasta constă binecuvîntarea Iertării: cel care îl iartă pe un altul, indiferent de cum stau lucrurile cu acesta, se eliberează în orice caz pe sine însuşi de aderenţa la trecut. Tocmai în aceasta constă şi sensul Spovedaniei: atunci cînd cineva îşi dezvăluie în faţa altora fapte resimţite ca greşite, dispare indecizia rezultată din păstrarea pentru sine şi reflectarea denaturată a faptelor respective; energii puternice, înlănţuite pînă atunci, devin libere, iar individul are dintr-odată senzaţia de a fi eliberat de o greutate. Lucrul acesta este adevărat independent de orice credință, dogmatic fundamentată, în iertarea păcatelor, precum şi de orice speranță de a scăpa de pedeapsă datorită spovedaniei, eventual de a obține prin ea o pedeapsă mai blîndă sau de a găsi o uşurare sufletească prin luarea asupra sa a pedepsei: toate acestea sînt interpretări născute din domeniul intermediar, false în sine, dar binefăcătoare datorită prejudecăților active în suflet. În cazul tuturor acestor decizii, este vorba în primul rînd de cîştigarea unui nou punct de plecare. Apoi urmează, fireşte, luarea unei noi hotărîri sau pregătirea ei. Hotărîrea aceasta poate şi să nu fie luată niciodată: atunci nu mai există nici o modificare interioară. Iar decizia poate foarte bine să fie luată greşit: atunci ea îl duce la pierzanie pe om, în loc să-l facă să progreseze. În acest punct, şi numai aici, începe şi problematica Răului şi a Păcatului în sens absolut.

Putem găsi un acces imediat spre sensul acestei probleme, alegînd calea care trece prin Nevinovăţie. Cel care nu s-a decis pentru nimic, sau care nu poate lua personal nici o decizie, acela nu poate fi deloc vinovat, iar păcătos – numai cu premisa păcatului ereditar, care la rîndul ei este condiţionată de aceea că a fi om implică în sine a fi păcătos, o premisă care, fără a fi direct falsă, nu poate fi adoptată decît printr-o punere eronată a accentului. De aceea, pentru a fi păcătos este nevoie de o cădere propriu-zisă în păcat; din nou sîntem uimiţi de adîncimea de sensuri a mitului nostru al Creaţiunii. Căci ce înseamnă căderea în Păcat? Faptul că Adam (şi de atunci fiecare om aflat într-o situaţie analogă) s-a decis între două posibilităţi de acţiune, pentru aceea care trebuia să îl ducă nu în sus, ci în jos. Fiecare decizie creează un nou nivel de existenţă care îi corespunde. Dacă cineva se fixează pe un nivel inferior faţă de cel pe care se găsea îna­inte, atunci fără cel mai mare efort, deoarece este necesară învingerea întregii karme puse între timp în mişcare, el nu mai poate reveni pe nivelul anterior. El poate, în schimb, fără nici un efort, lăsîndu-se numai pe povîrnişul natural al obişnuinţei, să cadă din ce în ce mai jos, de pe o treaptă pe alta. Şi cu cît cade mai jos, cu atît ameninţă mai mult să se rupă raportul organic dintre universul germinal al indeciziei şi indiferenţei creatoare din el şi cel al hotărîrilor încremenite, pînă cînd el ajunge la sfîrşit o încremenire cu totul casantă. Atunci ca spirit omul este la limită mort, deoarece este incapabil de orice transformare, în acelaşi sens în care organismul fizic care nu mai poate întineri se sufocă în fixarea sa. Atîta timp însă cît cineva nu este cu totul încremenit, nimic nu este totuşi decis o dată pentru totdeauna. În opoziţie acum cu ceea ce se întîmplă cu cel care cade tot mai jos, omul devine din ce în ce mai liber, devenind din ce în ce mai părtaş la Spirit, şi datorită acestui nemuritor izvor de forţă, din ce în ce mai viu, pe măsură ce tinde să se ridice din ce în ce mai sus. Nici tinderea aceasta nu decurge vreodată în mod nevinovat, fără inevitabilitatea luării asupra sa a unor vini ireparabile, iar aceasta pînă sus de tot, la cea mai înaltă stare de desăvîrşire; faţă de familia sa, Buddha a rămas pînă la moarte vinovat. Oricît de vinovat ar fi însă, cel care năzuieşte astfel nu se simte totuşi niciodată, în ultimă instanţă, păcătos.

Ce înseamnă în aceste condiţii păcatul? Trădare comisă faţă de propria posibilitate supremă.  Este vorba de trădare, şi nu de simplul eşec, căci numai în cazul trădării intră în joc miezul liber al personalităţii, aşa încît să fie luată o decizie de către instanţa ultimă din om. S-ar putea pune acum întrebarea: de unde îşi cunoaşte cineva propria posibilitate supremă? Răspunsul este: el şi-o trăieşte nemijlocit, ca posibilitate interioară, înnăscută Eului său şi miez al fiinţei sale, cu aceeaşi siguranţă cu care, avînd ochii sănătoşi, vede Soarele strălucind. Este Spiritul împreună cu toate atributele lui pozitive, determinate în linii mari în capitolul precedent, a cărui voinţă de creştere omul o simte în sine. Dacă el împiedică această creştere prin decizii greşite, atunci şi numai atunci păcătuieşte. Ceea ce contează aici nu este greşeala în sine, oricît de mare ar fi vina determinată de ea −, la reparaţia sau ispăşirea ei participă straturi mult mai superficiale ale personalităţii –, ci intenţia, care conferă sensul decizînd în ultimă instanţă. Astfel, la limită, omul se abandonează pe sine însuşi Răului absolut cînd intenţia corespunzătoare este prezentă. Binele şi Răul corespund ca afirmaţie şi ca negaţie polului constructiv şi distructiv al vieţii, care se condiţionează reciproc. Este evident că Răul nu reprezintă vreo categorie a Naturii: pentru tigru este pur şi simplu firesc să nimicească viaţa, iar această formă de existenţă este completată şi compensată de alte forme corelative. Nici omul inocent nu poate face ceva absolut rău, iar inocenţa poate fi creată aici şi de anumite premise spirituale acceptate în mod sincer; de aceea nu numai soldaţii, dar nici judecătorii sau călăii nu sînt asasini. Nici căderea în elementul pur carnal, pur pămîntesc, nu poate fi condamnată ca un rău în sens spiritual, oricît de vinovată ar fi ea ca trădare a propriei posibilităţi supreme: aici omul se scufundă pur şi simplu, renunţînd la caracterul său uman, înapoi la originea sa animală; cazul său este asemănător cu cel al bolnavului psihic idiotizat, care după ce şi-a pierdut minţile devine fizic cu atît mai sănătos şi mai robust. Domeniul Răului spiritual începe odată cu perversiunea, şi anume nu numai cu perversiunea Binelui, ci tocmai cu aceea a răului. Nu cel care ucide în luptă deschisă lasă impresia nemijlocită de răutate, ci asasinul perfid, nu diplomatul, ci profitorul egoist şi meschin. În acelaşi sens, imaginea cea mai adecvată a diavolului nu este figura întunecat-măreaţă a lui Lucifer, ci aceea a „intelectualului jerpelit cu suflet de lacheu“, cum îl descrie Dostoievski pe Diavol; tocmai această calitate este simbolizată de caricatura corciturii de om, ţap şi porc cu picior de cal. Dacă acum omul se hotărăşte pentru elementul absolut destructiv, pentru spiritul nimicirii ca scop în sine, al negării şi al inversării tuturor valorilor, atunci un Rău absolut şi radical este evocat şi introdus pe această cale în lume, iar o stare de păcat absolut este atinsă.

Dar tocmai aici se poate vedea cît de greu este să cazi atît de adînc şi de ce toate religiile superioare care au ipostaziat răul, au inventat construcţia ajutătoare a harului, pentru ca damnarea absolută să fie, pînă la cazurile-limită, practic exclusă. Dintre toate legendele referitoare la Lucifer, cea mai profundă mi se pare aceea, după care Diavolul însuşi se poate întoarce înapoi la Dumnezeu; numai creaturile sale, adică cei pentru care diabolicul este instanţa ultimă a existenţei, care s-au fixat şi au încremenit în această formă de existenţă, sînt irevocabil damnaţi.

Cu cît ne apropiem de limita deciziei în direcția cea mai de jos, cu atît mai mult se depărtează între ele realităţile sufleteşti desemnate prin cuvintele păcat şi nevinovăţie. Dacă însă, din regiunile cele mai de jos, privim în sus, vedem invers, cum diferenţa dintre cele două noţiuni se micşorează cu fiecare treaptă urcată, pentru ca, în final, amîndouă să se identifice cu o stare tot atît de absolut pozitivă, pe cît este „Răul“ o stare absolut negativă. Aceasta este experi­en­ța trăirii pe care creşti­nismul o numeşte Iertarea de către Dumnezeu a păcatelor, iar hinduismul – eliberare. Concepţia creştină reflectă cel mai bine caracterul suprapersonal al spiritului: din punctul de vedere al eului, iertarea nu poate veni decît din partea altuia, a unui tu; efectul binefăcător al iertării constă în aceea că cel ce o primeşte este eliberat din complexul eului care-l ţinea prizonier, separîndu-l de spiritul universal. Hin­duismul a descris însă aceeaşi stare superioară mai exact decît creşti­nismul, în măsura în care nu a determinat-o ca absolut bună, ci ca fiind situată dincolo de bine şi de rău. Starea respectivă este rezultatul atît de multor decizii pozitive, indiferent cît de mare era numărul celor negative legate de ea, încît la sfîrşit nu mai continuă să subziste decît posibilitatea creatoare pură, iar orice fixare devine prin definiţie imposibilă. Posi­bilitatea aceasta însă este Originea spirituală a omului.

Scindarea sufletului se dovedeşte astfel a fi mijlocul preexistent care omului conştient, din punct de vedere spiritual, îi face posibilă ieşirea în afara domeniului intermediar. Dacă urmează drumul ducînd în sus, el se uneşte atunci cu originea sa spirituală. Dacă alunecă în jos, asupra lui capătă putere elementul teluric-primordial. Deoarece însă omul ca atare nu este în ultimă instanţă decît spirit, de cele mai multe ori căderea nu înseamnă revenire la animalitate, ci participare crescută la răul absolut. Oricum ar fi însă: atîta timp cît omul mai este încă viu, iar aceasta înseamnă: nefixat odată pentru totdeauna, tocmai contradicţia celor două suflete din el îi permite să năzuiască şi să se ridice mereu, oricît de adînc ar fi căzut. Aşadar, scindarea sufletului se dovedeşte, acesta fie ultimul nostru cuvînt aici, premisa oricărei materializări a Spiritului în Natură, şi deci a oricărei realizări a sensului pe pămînt. De aceea Isus l-a aşezat pe păcătos înaintea dreptului. De aceea sfînt n-a ajuns vreodată decît cel care s-a simţit vinovat şi şi-a luat cu curaj vina asupra sa. De aceea Socrate, singurul dintre greci care afirma că nu ştie nimic, a ajuns tatăl ştiinţei. De aceea Iubirea trăieşte din dor, şi orice voinţă de ameliorare a stării prezente, din umilinţă. De aceea, indiferent de planul considerat, cu cuvintele lui Goethe, numai insuficientul este fecund.

 

 

Traducere de Mihnea MOROIANU

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }