Bifurcaţii. Pregătiri

Amintind răspunsul pe care i-l dă Socrate lui Criton, care-l întreba cum vrea să fie înmormîntat, și anume: „Cum vă va fi vrerea“, răspuns pe care comentatorii îl interpretează ca pe afirmarea distincției dintre omul Socrate și corpul care va să fie incinerat, pe Montaigne îl duce gîndul la aceia care se îngrijesc din timpul vieții de monumentul lor funerar, oameni pe care‑i apreciază și al căror exemplu îl consideră demn de urmat: „Aș găsi mai cu cale să mă iau după aceia care vor, încă trăind și însuflețiți, să se bucure de înfățișarea și măreția mormîntului lor și cărora le place să‑și vadă chipul în marmură. Fericiți cei care pot mulțumi și răsplăti simțămintele lor cu ceea ce nu vor mai simți și care trăiesc din moartea lor“. A pomenit cineva ceva despre deșertăciune, despre vanitate?

Se vorbește uneori despre o moarte „exemplară“, pilduitoare. Se proiectează asupra vieții conjunctura și întîmplarea morții, e învestită aceasta din urmă cu semnificații pe care, poate, nu le are. Cuminte, Montaigne își ia măsuri de precauție: „Mă voi păzi, pe cît voi putea, ca moartea mea să spună ceva ce viața mea n-a apucat să spună deschis, înainte“. Și, oricum: „Ce ne pasă cînd va fi, dacă este de neînlăturat?“.

Înțelept, în felul lui, și Gorică Pirgu: „Oricum, Montaigne e drăguț, are părțile lui“.

În celebra Apărare, Platon îl pune pe Socrate să afirme că teama de moarte e un nonsens sau doar expresia unui nemăsurat orgoliu: „A te teme de moarte nu este alta decît a te crede înţelept; este a zice că ştii ceea ce în fapt nu poţi şti. Nimeni nu-şi poate da seama ce este moartea, chiar dacă s-ar întîmpla să fie pentru om cea mai mare fericire; cei ce se tem de ea sînt, deci, ca şi cum ar şti cu siguranţă că moartea este cea mai mare dintre nenorociri. Şi ce alta decît o ruşinoasă neştiinţă ar putea fi credinţa că ştii ce nu se poate şti?“. Cam dur… Bine, înțeleg, de moarte n-ar trebui să ne temem, dar nici măcar de veșnicia ei? Și cînd te gîndești cît s-a glosat pe tema fricii de necunoscut, cîtă literatură și filozofie a produs teama asta absurdă de moarte…

De la moarte pleacă și la moarte ajunge și Imre Kertész, indiferent care-i subiectul declarat al cărții (despre ce altceva ar fi putut scrie, de altfel, cu viața pe care-a avut‑o?). În cazul de față, Jurnal de galeră. Și el pare să pună la îndoială sau să ridiculizeze teama de moarte: „Cu siguranță nu e plăcut să fii mort, dar, cu timpul, trebuie că te obișnuiești și cu asta (ca și cu orice altceva). De fapt, de ce ne e teamă? Să nu ne doară cumva? Sau, mai degrabă, că ne vom schimba modul de viață? Dacă moartea e absurdă, cum poate avea vreun sens viața? Dacă moartea are un sens, la ce bun să mai trăiești? E evidentă lipsa oricărei corelații între rațional și moral. Tot ce e rațional și etic face trimitere la o altă lume; or, această altă lume nu există. Despre creație se spune că învinge moartea. Contrariul e, cu siguranță, adevărat. Creația, dacă își merită numele, țîșnește din pîntecele morții. Moartea e, pur și simplu, morala creației; ba, dacă ne gîndim bine, la fel și viața“.

Înainte vreme, în Jurnal, Jules Renard („tatăl“ lui Morcoveață – genială traducere pentru Poil de carotte, cred că îi apar­ține lui Modest Morariu) nota: „Gustul pentru moarte nu merge fără dezgust de celelalte“. Iar apoi, tot în decembrie 1900: „Nu ne obișnuim repede cu moartea celorlalți. Ce greu va fi cînd va trebui să ne obișnuim cu propria noastră moarte!“. Și totuși, un an mai tîrziu: „Sînt momente cînd am chef să mor. Nu-mi mai pasă atunci de moarte“. Soluția o găsește tîrziu, prea tîrziu chiar, în februarie 1910 (a murit în mai): „Să trăiești amuzîndu-te cu moartea“.

Sigur, de vorbit, de scris, chiar spiritual, despre moarte poate fi ușor. S-o faci e mai greu, poate cu atît mai greu cu cît ai glosat mai îndelung despre ea. Ultima notație din jurnalul lui Pavese, 18 mai 1950: „Ajunge o fărîmă de curaj. Cu cît durerea e determinată și precisă, cu atît mai mult se agită instinctul vieții și cade ideea sinuciderii. Cînd te gîndești că părea simplu. Sînt totuși și fetișcane care‑au făcut-o. E nevoie de umilință, nu de orgoliu. Toate astea mă scîrbesc. Gata cu vorbele. Un gest. Nu voi mai scrie“. Într-adevăr, n-a mai scris. O săptămînă mai tîrziu s-a sinucis.

Julian Barnes, care a dedicat sentimentului morții o carte întreagă, spune într-un roman: „Cineva a spus odată că perioadele lui preferate din istorie sînt cele în care lucrurile se prăbușesc, fiindcă asta înseamnă că se naște ceva nou. Are vreo logică raționamentul, dacă-l aplicăm vieților noastre individuale? Să mori cînd se naște ceva nou – chiar dacă acel ceva este propriul nostru eu? Fiindcă, așa cum schimbările politice și istorice dezamăgesc toate, la un moment dat, la fel se întîmplă și cu vîrsta adultă. Și cu viața. Uneori cred că scopul vieții este să ne împace cu pierderea ei finală, uzîndu-ne și dovedind, oricît ar dura, că viața nu se ridică la nivelul propriilor promisiuni“. Cam lung spus, însă noimă, trebuie să recunosc, are.

Cît de concis, în schimb, Beethoven: „Vai de cei care nu știu să moară!“. Ade­vărul e că, dacă totul merge bine și nu apar accidente de parcurs, timp să învățăm ar cam fi berechet. Nici materialul bibliografic nu lipsește, dimpotrivă, avem la dispoziție și nenumărate studii de caz. Dar parcă-i ușor să te pui cu burta pe carte?