Pe data de 24 iulie, anul acesta, ne-a părăsit, după o luptă dură cu boala, regizorul şi producătorul Răzvan Georgescu. Avea doar 51 de ani şi era considerat unul dintre cei mai importanţi regizori români de film documentar.
Născut în Tîrgu-Mureș, în 1965, acesta a studiat limba germană și limba engleză la Universitatea din București şi a obţinut licenţa în Filologie și Semiotica filmului. S-a mutat apoi în Germania, în iarna anului 1989, și și-a început cariera de editor de film-video, înainte de a lucra ca editor de program pentru televiziunea publică germano-franceză ARTE și pentru posturile germane ZDF și ARD. A editat și supervizat o serie de ediții ale programului cultural săptămînal Metropolis, difuzat de ARTE. Din 1994, a regizat și produs documentare creative, coproduse la nivel internaţional și distinse cu diferite premii, atît pentru lansări pe marile ecrane, cît și pentru televiziune: cum ar fi Fenomenul H.P. (2002), Decrețeii (2004, regizat de Florin Iepan), Testimonial (2008, Premiul Europa pentru cel mai bun documentar european), Pașaport de Germania (2016) etc. Filmele sale au fost distribuite și difuzate în cea mai mare parte a orașelor Europei, în Statele Unite ale Americii și în Canada. A scris două cărți: Biopsia iubirii (apărută în limba germană la Gütersloher Verlagshaus, Bertelsmann-Randomhouse, în anul 2011) – împreună cu soția sa, Tina Georgescu – și Fibunsi, o colecție de povești însoțită de o carte audio (publicate de Fundația Interart Triade, Timişoara, în anul 2015).
Interviul de mai jos, ultimul pe care l-a dat Răzvan Georgescu, a fost realizat și publicat în mediul online, în limba engleză, în cadrul blogului Narrative Anatomy, în data de 7.06.2017, ca parte a unui proiect multidisciplinar pe care l-am iniţiat, focalizat pe narațiuni ale bolii: https://schloss-post.com/category/narrative-anatomy/
Acum, la jumătate de an de la trecerea în nefiinţă a lui Răzvan Georgescu, am decis să-l traduc în limba română şi să îl republic într-o nouă formă, în urma solicitărilor primite și totodată pentru a înlesni accesul la acesta, păstrînd reflecţiile din acel moment, cînd nu ştiam nimic din ce avea să ne rezerve viitorul. Recitind interviul acum, nu pot decît să rămîn umilă în faţa curajului, lucidităţii, sincerităţii şi generozităţii lui Răzvan Georgescu.
Am descoperit documentarul lui Răzvan Georgescu, Testimonial, cu un soi de încîntare, în timp ce mă documentam pentru proiectul meu despre naraţiunile bolii. Am fost fericită în acel moment, cred, pentru că găsisem un român care trata subiectul naraţiunilor bolii. Cumva, asta m-a făcut să mă gîndesc că aş putea să-i înţeleg mai bine munca, deoarece aveam limba română în comun. Dar urma să aflu, în curînd, că boala este atît o experienţă individuală, cît şi un teren comun în acelaşi timp, ceva care separă şi totodată uneşte oamenii, un soi de limbaj primitv de sine stătător.
Am fost interesată de Testimonial datorită profilului distinct al operei: îmi place să o numesc documentar (pseudo)biografic despre naraţiunile bolii, pentru că atunci cînd Răzvan Georgescu, regizorul, a aflat că are o tumoare malignă pe creier şi că-i rămîn doar cîţiva ani de trăit, acesta a decis să se îmbarcheze într-o căutare şi să facă un documentar nu despre el însuşi, ci despre şi cu o serie de artişti – care aveau de asemenea de-a face cu boala –, negociindu-şi viaţa şi identitatea în termeni de autenticitate şi creativitate.
I-am scris despre acest interviu în luna februarie şi am fost surprinsă cînd acesta nu mi‑a răspuns imediat, aşa cum o făcea întotdeauna. Trebuie să recunosc că am fost îngrijorată. Mi‑a răspuns din spital, spunîndu-mi că este supus unei serii de proceduri medicale din cauza unei recidive masive, dar că era dispus să răspundă întrebărilor mele. M-am simţit foarte umilă. Nu pot să îi mulţumesc niciodată îndeajuns pentru că şi-a rupt din timp pentru a împărtăşi gîndurile lui despre boală acum, cînd timpul este, încă o dată, atît de preţios pentru el.
Ce este boala pentru dumneavoastră?
Boala este o bestie lacomă, devoratoare de timp.
Cînd, la vîrsta de 38 de ani, am fost diagnosticat cu o tumoare malignă pe creier, doctorii m-au informat, de asemenea, că mai aveam doi sau maximum trei ani să trăiesc…
„Ar fi bine să te pregăteşti“, mi-au spus. Despre ce naiba vorbeau? Niciodată nu ar fi suficienți doi sau trei ani să te pregăteşti, nicidecum. Nu la 38 de ani!
Foamea bestiei din creierul meu a accelerat căderea nisipului timpului care îmi rămăsese, cu o viteză înșelătoare. M-am maturizat şi am îmbătrînit într-un ritm accelerat.
Din cauza poziționării tumorii, mi-am pierdut parţial vederea şi temporar abilitatea de a înţelege sensul cuvintelor vorbite. Mi-am pierdut parţial, dar permanent controlul asupra mîinii drepte şi a piciorului. Simptome destul de devastatoare pentru un regizor şi autor de documentar. Cum să te înfăţişezi celorlalţi oameni, cum să asculţi poveştile lor, cum să intri în dialog, cum să explorezi lumea şi teritoriile necunoscute cu asemenea dizabilităţi?
În acelaşi timp, bestia mi-a interceptat toate rezervele fizice pe care le mai aveam și determinarea mea de a mă angaja într-o bătălie împotriva acesteia, o bătălie pe care nu am anticipat-o și pe care, așadar, nu aș fi putut să o planific în avans.
La fel ca orice altă situație de limitare subită, de panică, de disperare, de lipsă de speranță și de dispreț, o boală terminală activează, de asemenea, intuiția, energiile mentale și spirituale, concentrarea, părțile cele mai bune și mai hidoase ale unui om. Dar mai mult decît orice, are puterea să declanșeze și să elibereze creativitatea, totodată, după cum am învățat și eu însumi. Astfel, pe măsură ce am recunoscut toate aceste elemente, le-am mărturisit, am avut încredere în ele, le‑am folosit drept armele mele de putere. Cea mai ascuțită sabie în acest război împotriva bestiei a fost creativitatea mea limitată. Dar chiar și așa, deznodămîntul acestei bătălii epice a rămas incert. Bineînțeles și mai ales cineva în asemenea situație are nevoie de cea mai bună armată de doctori pe care poate să și-o procure, de empatia, de expertiza, de abilitățile de luptă ale căpitanilor săi. Are, de asemenea, nevoie în prima linie de susținerea tandră a celor dragi și, să nu uităm, de o porție mare de noroc.
Le-am avut pe toate. Trei operații pe creier, patru chimioterapii, trei radioterapii, o imunoterapie și, cel mai important, un ocean de iubire care m-a înghițit. Acestea au fost apele care m-au purtat și care mi-au permis să mă îmbarchez într-o călătorie creatoare de-a lungul a două continente și patru țări pentru a realiza documentarul de lungmetraj Testimonial, despre artiști, creatori de lumi noi, care s-au confruntat cu o boală terminală ei înșiși sau care au supraviețuit unei întîlniri cu mortalitatea proprie. Artiști care au lucrat la ceea ce au crezut că ar putea fi ultima lor capodoperă: pictorul Jörg Immendorff, artistul vizual Bill Viola, compozitorul William Finn, sculptorul Peter Jecza, pictorița Catherine Sherwood, scriitorul Helmut Dubiel, tatăl meu – compozitorul Remus Georgescu.
Au fost aceste experiențe un stimul pentru creativitatea acestora? Poate spiritul creator să fie o armură împotriva uitării și a efemerității ? Au avut vreun răspuns la întrebările mele, care i-ar fi putut ajuta să „se pregătească“? Așa că da, am sperat că, dacă cineva ar fi norocos, acela ar putea transcende, prin intermediul creației artistice, această foarte fizică, foarte brutală, foarte urîtă, foarte rece experiență a bolii și a declinului, și chiar să acceseze un anumit tip de transfigurare, onestitate, salvare, frumusețe, căldură și moștenire, și astfel ar putea chiar să supraviețuiască luptei. Cel puțin pentru un timp. Așa că, da, cineva ar putea, de asemenea, să „se pregătească”, oarecum. Am învățat că, chiar și în asemenea stare de oboseală și suferință jalnică, este important să decizi dacă dorești să fii corul propriei istorii care se desfășoară și al dramei progresive sau un protagonist, regele piesei.
Doar contemplarea decăderii corpului tău nu este cu adevărat creatoare, este prea plată și poate să sperie (sau să plictisească) publicul. Dar pune la lucru forțele imaginației tale, și acest eșafodaj nedemn al bolii tale poate deveni scena inflamată a transformării tale, poate să înghesuie sicriele luptătorilor tăi în această carlingă, în această scenă a ta, și poate chiar să atragă răbdarea publicului, care ascultă cu grijă și judecă cu blîndețe piesa ta.
Și astfel, în ciuda morții și a tuturor ostilităților inconștiente, vei păși înainte. Nu ar fi minunat? Să fie atît de simplu?
Ce v-a învățat boala?
Confruntarea cu o boală terminală și cu moartea a fost o experiență care m-a uimit… Bineînțeles, poți să-ți petreci timpul care ți-a rămas în amărăciune, în furie și în disperare, sau poți să-ți hrănești creativitatea, să-ți deschizi ochii, inima și mintea pentru miracolele care te înconjoară, înmulțindu-le cu propriile resurse creatoare. Astfel, va fi speranță și frumusețe și iubire din nou. M-am hotărît să încerc a doua variantă.
Aparent, boala m-a făcut să nu îmi mai fie frică de purtările emoționale și de stilul pompos. M-a făcut mai deschis. Pe măsură ce citești aceste rînduri, acum pot să rostesc cuvinte ca „iubire“, „iertare“, „grație“, „eternitate“, „moștenire“, „a doua șansă“, „salvare“, „recunoștiință“, „creativitate“, fără să roșesc sau fără să mă simt ca un impostor. Am avut acces la o privire fugară asupra înțelesurilor lor.
Asta nu înseamnă că îmbrățișez brusc melodrama și efectele ieftine, dar salut pasiunea, sinceritatea și o ceartă bună.
Boala m-a făcut, de asemenea, să (re)descopăr și să prețuiesc și mai sincer neschimbata Măreție (ca aceea a lui William Shakespeare, Gustav Mahler, Rainer Maria Rilke sau Johann Sebastian Bach).
M-a făcut, de asemenea, să mă simt recunoscător pentru timpul care mi-a fost dat, pentru iubirea copiilor mei, pentru iubirea soției mele, a părinților mei, încă în viață, pentru filmele pe care am putut în continuare să le fac, pentru oamenii pe care am avut onoarea să îi cunosc.
Care a fost efectul spunerii/arătării narațiunii despre boală asupra dumneavoastră?
Destul de ciudat, pe durata celor trei ani în care am lucrat la documentarul Testimonial, tumoarea creierului meu s-a oprit din creștere, chiar a intrat într-o scurtă fază de remisie, cu toate că nu urmam nici un tratament medical. La două luni de la terminarea și distribuirea filmului, tumoarea a recidivat. Așa că am început imediat să lucrez la următorul film și să scriu o carte. De data asta, ele nu aveau nimic de-a face cu cancerul meu. Dar efectul a fost destul de similar. A urmat o nouă carte, o colecție de povești pentru copii; și, cu toate că tumoarea mea a continuat să progreseze agresiv de atunci pînă în această zi, am reușit să adaug 13 ani în plus vieții mele, în ciuda prognozei inițiale de 2 sau 3 ani. Am reușit să profit de ei la maximum? Nu știu. Cel puțin am avut ocazia să încerc.
Cum a fost procesul spunerii poveștii despre boală și mai apoi împărtășirea acesteia cu lumea?
Extenuant și exaltant în același timp.
Cu toate că filmul a fost o coproducție internațională, într-o mare măsură finanțată de cîteva stații de televiziune, am avut libertatea absolută și autoritatea de-a face filmul fără ca cineva să interfereze în procesul creator. Există doar această versiune a filmului, montajul regizorului, nici o altă variațiune pe temă. Un sentiment foarte satisfăcător pentru mine.
Care este mesajul filmului dumneavoastră? Pentru ce militează?
Mesajul este filmul însuși. Nu ar fi fost posibil fără boală și fără lupta împotriva bestiei. Dacă este vreo concluzie, atunci aceasta poate fi doar pentru fiecare privitor în parte. Sper ca aceștia să răspundă la film într-o manieră foarte personală și individuală.
Interviu realizat de Cristina VIDRUȚIU